Esti aici
Femeia.ro > Familie > Finalul fericit al unei regăsiri dureroase

Finalul fericit al unei regăsiri dureroase

Povestea lui Marion – orfană din România, adoptată de o familie de francezi pe timpul lui Ceauşescu – m-a întristat nespus. Dar povestea mamei sale biologice, căreia practic i-a fost luat copilul cu forţa, m-a cutremurat de-a dreptul.

Subiectul orfanilor din leagănele şi casele de copii ale României comuniste a ocupat, de la Revoluţie încoace, teancuri de pagini în presa străină mai ales cea a ţărilor unde mulţi dintre aceşti copii au ajuns prin adopţie. În Franţa, de exemplu, există chiar şi o asociaţie care îi ajută pe cei interesaţi dintre orfanii adoptaţi – acum adulţi, aflaţi pe punctul de a-şi întemeia propria familie – să-şi cunoască originile şi să-şi găsească rudele biologice care mai sunt în viaţă. Este vorba despre L’Association Française Orphelins de Roumanie, fondată în septembrie 2015 de două femei, adoptate ele însele în copilărie din orfelinate româneşti.

Una dintre ele este Marion Le Roy Dagen, născută acum 41 de ani în Aiud, care şi-a trăit primii patru ani într-un leagăn de copii din Alba Iulia, următorii doi într-un orfelinat din Bucureşti – cât au durat formalităţile de adopţie –, ajungând, în cele din urmă, în sânul unei familii de francezi. Aceştia nu i-au ascuns niciodată adevărul despre trecutul său, iar imaginile din timpul Revoluţiei din ’89 văzute la televizor au declanşat în adolescenta Marion, şi-aşa tulburată de schimbările aferente vârstei, dorinţa arzătoare de a-şi descoperi originile.

„Caută şi vei găsi; bate şi uşa ţi se va deschide.“ (Matei 7:7)

De când se ştia, i se spusese că mama sa biologică a murit, dar a avut mereu sentimentul că informaţia primită de la autorităţile române nu este corectă. Astfel încât, la nici 18 ani, ajunge în România împreună cu echipa unei asociaţii franceze şi, astfel, are loc primul impact cu ţara sa de origine. Şocul realităţilor descoperite aici, în 1994, este atât de mare, încât nu le poate face faţă şi renunţă la planul său pentru câţiva ani.

Am crezut mereu că totul se întâmplă cu un motiv şi doar atunci când trebuie, la momentul potrivit. Iar felul în care Marion a trecut prin descoperirea vieţii sale, şase ani mai târziu, îmi confirmă acest principiu în care cred cu sfinţenie. În 2000, s-a reîntors în România într-o misiune umanitară, alături de un grup de studenţi, iar drumurile au purtat-o pe lângă Aiud, oraşul naşterii sale. Impulsul care-a făcut-o să se oprească atunci pentru o cafea la o terasă a fost cel care i-a schimbat cu totul viaţa; ştia numele mamei sale, aşa că a început să întrebe împrejur oamenii locului dacă au auzit de acea persoană.

Evident, într-un oraş atât de mic precum Aiudul, mai toată lumea se ştie cu toată lumea. Şi de data aceasta, cineva a recunoscut numele şi i-a recomandat o zonă a oraşului unde ar putea afla mai multe despre familia care-l poartă. Mergând pe firul indicaţiilor, Marion a întâlnit-o pe Sanda, o femeie care, probabil recunoscând numele, a întâmpinat-o cu căldură şi i-a acceptat invitaţia la cafea. Două ore mai târziu, a apărut şi tatăl acesteia, poreclit Bunicu, căruia Marion îi este prezentată. După o singură privire, Bunicu exclamă: „Tu eşti româncă! Tu eşti fiica Anei!“ este a nu ştiu câta oară când citesc povestea scrisă de Marion în engleză şi tot mi se face pielea de găină când o redau aici!

„Eram copleşită, mă simţeam de parcă îmi căzuse cerul peste mine!“, afirmă Marion. „I-am răspuns: «Ştiţi că nu e posibil, Ana e moartă!»“ Dar Bunicu mi-a spus că o cunoaşte bine şi chiar o văzuse la piaţă cu o săptămână în urmă. De fapt, Ana lucra într-o fabrică de lângă Aiud, iar Bunicu îi era maistru“, povesteşte Marion despre momentul când a aflat că mama sa biologică era de fapt în viaţă, aşa cum simţise atâţia şi-atâţia ani.

Bunicu a dus-o apoi la casa Anei, iar Marion scrie despre întâlnirea cu cea care i-a dat viaţă şi de lângă care pur și simplu a fost luată de sistemul comunist românesc, că a fost „un şoc indescriptibil, probabil mult mai intens pentru ea (Ana, n.r.) , care nu se aşteptase nicicum să-i apară în faţă copilul său, transformat într-o tânără străină. Pentru că şi Ana, la rândul ei, fusese anunţată am murit!“

Teoretic, mamă şi fiică; practic, două străine

Când am ajuns la acest punct al povestirii, credeam că de la această întâlnire încolo nu mă poate emoţiona ceva la fel de mult. Dar apoi am citit despre perioada tulburată prin care Marion a trecut, cu sentimente contradictorii faţă de mama sa biologică, cu eternul gând în fundal că a fost abandonată şi se chinuia să afle de ce, cu frica de a lăsa garda jos faţă de această femeie care îşi dorea o relaţie cu copilul său regăsit după atât timp. Abia 13 ani mai târziu, când Marion, la rândul său, a devenit mamă, gândurile sale s-au întors, într-o lumină mai favorabilă, spre femeia care i-a dat viaţă.

În tot acest timp, Marion mai făcuse câteva drumuri în România, trecuse de fiecare dată şi pe la Aiud în vizită la Ana, dar abia în 2014, când a început să turneze aici filmul „Copilul diavolului“ – în care apare povestea sa şi a multor altor orfani, foşti „tovarăşi“ de orfelinate – şi când a beneficiat de serviciile unui translator priceput, cunoscător al realităţilor regimului comunist, a reuşit să scoată la lumină adevăratul fir al faptelor care au dus la „abandonul“ şi adopţia sa.

De-atunci, relaţia sa cu Ana s-a îmbunătăţit, s-au văzut mai des – Ana chiar a vizitat-o în Franţa, unde şi-a cunoscut nepoţelul –, iar Marion se străduieşte în continuare să se elibereze de orice urmă de resentiment faţă de femeia care i-a dat viaţă. Este recunoscătoare că a închis cercul căutărilor despre originea ei – între timp, tot acum trei ani, şi-a cunoscut şi tatăl, şi pe fraţii vitregi din partea acestuia – şi vrea să aibă o „relaţie sănătoasă cu familia biologică“.

Atitudinea lui Marion din anii imediat următori reîntâlnirii cu Ana, precum şi faptul că sunt mamă şi mi-am imaginat, pentru o secundă, ce-ar însemna să fiu respinsă de copiii mei atâta şi-atâta vreme m-au îndemnat să sun la Aiud şi s-aud această poveste incredibilă şi din cealaltă parte a baricadei.

Aşa am aflat că Ana n-a avut niciodată intenţia să-şi abandoneze copilul, chiar dacă a rămas însărcinată la 17 ani, a născut prematur în urma unui accident de tren şi a fost respinsă de propria familie după naştere. Şi-a botezat copila „Maria“ în spital, cu ajutorul unei asistente de pe Ambulanţă, apoi, găsindu-se fără niciun venit sau ajutor, a mers la leagănul din Alba Iulia unde, atenţie!, a fost cazată timp de trei luni pentru a-şi putea alăpta copilul. Aşa era pe-atunci, „atât se ţinea o mamă care alăpta“, mi-a povestit emoţionată la telefon.

Sistemul n-a vrut ca Ana să aibă parte de copilul ei

Mereu s-a gândit că „se pune pe picioare“ şi o ia înapoi. Dar conducerea leagănului n-a ajutat-o nici măcar cu certificatul de naştere al copilului, ca să poată obţine o locuinţă. Au urmat ani de vizite în care copila îi era doar arătată dincolo de un geam, „cinci minute“. Mi s-a părut monstruos. Cum să-ţi vezi copilul şi să nu-l poţi atinge, strânge în braţe, mângâia? Apoi, nici de asta n-a mai avut parte, pentru că i s-a spus că fata e bolnavă, să nu mai insiste s-o vadă.

De la patru ani ai fetiţei, au început presiunile pentru a o da spre adopţie, atât din partea directoarei leagănului, cât şi din partea „avocatei de la Bucureşti“, susține Ana. Un an de zile s-au rugat de ea să semneze actele, iar ea n-a vrut. Dar nici pe fetiţă n-o mai putea vedea, îi spuneau ba că e bolnavă, ba că e la spital… Ana însăşi se confrunta cu probleme mari de sănătate şi simţea că nu se mai poate lupta cu sistemul.

„M-a chemat directoarea la Alba Iulia şi mi-a spus: «Oricum, fata n-o s-o obţii; ori eşti de acord s-o înfieze, ori nu, dar fata tot n-o obţii pentru că eşti bolnavă şi încă nu ai o locuinţă». Asta a fost când copila avea patru ani. Eu, crezând că am cancer – am făcut o operaţie, apoi am fost foarte bolnavă, am căzut în depresie, am ajuns la 37 de kilograme în aproape doi ani –, m-am gândit: dacă eu mor şi fata rămâne şi bolnavă, şi la leagăn… ar fi mai greu pentru ea.“ Aşa că şi-a dat consimţământul pentru înfiere.

Dar n-a uitat niciodată de copilul ei: „Când am început să-mi mai revin, am sunat la directoare, la Alba Iulia, să întreb ce s-a-ntâmplat cu fata şi mi-a spus să nu mai insist, că «fata nu mai există», să-mi iau gândul de la ea! Eu am înţeles din asta că a murit… Mi-a spus să nu mai sun, să nu mai insist, că fata nu mai există. Eu n-am ascuns niciodată c-am avut copil, nici nu m-am căsătorit, n-am vrut să-mi schimb numele până la vârsta de 43 de ani în ideea că totuşi, dacă-dacă apare, nu ştie nimeni să-i spună!“

Mi se înceţoşaseră ochii acolo, cu ea la telefon, şi nu-mi venea să cred cu câtă seninătate şi tărie de caracter îmi povesteşte lucrurile astea… probabil o făcuse de atâtea ori, încât acum e doar o poveste… sau poate este atât de fericită cu acest final, încât încearcă şteargă amintirea acelor ani crunţi de despărţire: „De câte ori ajung la istoria asta, mă-ntristez… acum, totuşi, eu sunt foarte mulţumită e cu un final fericit, că prea puţini au parte de acest final şi-am văzut atâtea cazuri… Să ştiţi că eu am avut colege în situaţia mea şi s-au sinucis când au ajuns la probleme mai dificile… Dumnezeu m-a întărit şi mi-a dat speranţă!“

Aşa că nu pot decât să felicit iniţiativa lui Marion Le Roy Dagen de a înfiinţa o asociaţie care să redea trecutul şi să le completeze identitatea orfanilor din Franţa proveniţi din casele de copii ale regimului comunist românesc şi să ajute astfel comunităţi întregi să se elibereze de emoţiile împovărătoare care însoţesc astfel de istorii.

Fimul documentar „Copilul diavolului“ a fost proiectat în România, în prezenţa lui Marion şi a Anei, în cadrul proiectului „Academia UNESCO a Tinerelor Femei – Lupta împotriva xenofobiei, extremismului şi agresiunilor“, organizat de Comisia Naţională a României pentru UNESCO, care a avut loc în perioada 23-29 august. Ca un semnal de alarmă, ca o motivare în plus în lupta de a asigura femeilor condiții sociale, economice, de viață până la urmă, mai bune.

Începând din 2015, Bucureştiul este membru al reţelei Oraşelor Interculturale – implementată de Consiliul Europei –, fiind gazda mai multor evenimente organizate de Comisia Naţională a României pentru UNESCO.

Citește și:

Articol preluat din ediția de noiembrie 2017 a revistei Femeia.
Autor: Georgiana Idriceanu
Foto: PR (iulian Bucur)

 

 

Comments

comments

Lasă un răspuns