Esti aici
Femeia.ro > Familie > Copii > Mamă „leneșă”? Vai!

Mamă „leneșă”? Vai!

Crescute cu ideea de mamă cloșcă, multe din femeile din Est au tresărit când au aflat că o rusoaică, Anna Bîkova, pedagog și psiholog, le sfătuiește să fie „mame leneșe“. Spre binele copiilor.

Am fost surprinsă să văd la prietenele mele cât de prezente sunt în viața copiilor lor, cum știu în fiecare clipă ce fac, cum îi atașează de ele cu legătura invizibilă a telefonului mobil. Toate clasele dintr-o școală sunt dublate de o clasă virtuală de părinți coalizați pe whatsapp în strădania de a face cât mai multe pentru, în numele și chiar în locul odraslelor, pentru ca acestea să aibă o viață „mai bună“. Pe de altă parte, dacă privești un grup de preadolescenți acum, poate te surprinde stilul lor vestimentar, dar, dacă afli mai multe despre viața lor, începe să te surprindă altceva: infantilismul lor. Nu știu să facă nimic singuri, nu știu să-și ocupe timpul, nu știu să-și organizeze sarcinile dacă nu le face altcineva un orar, nu știu să ia decizii singuri în aproape nicio privință, iar fără calculator sau telefonul mobil sunt complet pierduți. Aceasta, deoarece părinții lor au fost și sunt hiperactivi, au trăit și viața copiilor lor, le-au planificat, au participat și participă la toate activitățile lor, iar când nu sunt prezenți, telefonul îi reprezintă cu oarece succes.

Părintele coach

Acestor părinți „harnici“, excesivi, hiperimplicați, hiperactivi, hiperneliniștiți și hiperprotectori Anna Bîkova, psiholog, le propune în cartea Copilul independent sau cum să fii o mamă „leneșă“ (Editura Paralela 45, 2016), devenită bestseller în Rusia și la noi, să pună frâu propriilor anxietăți, să devină „leneși“ și să le permită copiilor să creadă în forțele proprii și să fie independenți.

Cartea ei, scrisă cu umor și tradusă ireproșabil din limba rusă, vivace și antrenantă ca un roman de aventuri, plină de cazuri, dialoguri și exemple și ilustrată cu o serie de caricaturi sugestive, urmărește să le arate acestor părinți când trebuie să îl ajute pe copil și când e mai bine să se abțină de la asta și, mai ales, ce înseamnă educația în stil coaching. După ce a fost pe rând educatoare, profesoară de școală și liceu, psiholog „vânător de capete“, Anna poate spune în cunoștință de cauză că, spre deosebire de pedagogul care știe și planifică totul, copilului rămânându-i doar să execute, un coach nu dă instrucțiuni clare și algoritmi de-a gata ai unei decizii. Un coach, întocmai ca străvechiul său model istoric acum aproape uitat (l-am numit aici pe Socrate), nu spune „fă așa și nu altminteri“, ci creează condiții pentru ca omul, în cazul nostru copilul, să înțeleagă singur ce trebuie să facă.

Elementul-cheie în abordarea de tip coaching îl constituie orientarea copilului cu ajutorul unor întrebări magice. Iată câteva dintre ele:

  • Ce vrei?
  • De ce ai nevoie de asta?
  • Imaginează-ți că ai obținut ce vrei. Ce vei face cu asta? Cât te vei bucura de asta? Vrei sigur asta?
  • Care pot fi urmările pentru tine și pentru ceilalți?
  • Ce vei câștiga și cei vei pierde dacă o să faci așa?
  • Cine și cum te poate ajuta?
  • Cine sau ce te poate împiedica? Poți să prevezi cumva asta?

Am aflat chiar de la autoare, prezentă la standul editurii la Târgul de Carte Gaudeamus 2017, despre perspectivele pe care le putem avea în calitate de mame leneșe“.

Copiii de azi nu mai au un sertar cu jucării, ci o cameră întreagă. E bine să le luăm așa de multe jucării?

Un efect al societății de consum este că sunt mai multe jucării decât este nevoie. Copilul nu le mai apreciază. Nu apucă să se atașeze de ele. Iar jucăriile îi formează modelul de construcție a relațiilor cu prietenii. Copilul are tendința să recepteze jucăria ca fiind vie. Dacă are un ursuleț de pluș preferat, pe care nu-l schimbă cu altul nou, am putea spune că a învățat deja să-și facă prieteni. Nu-și va trăda prietenii. Dar, dacă copilul nu are o jucărie preferată, ci pur și simplu vrea una nouă în fiecare zi, atunci se prea poate să apară complicații în stabilirea unor relații lungi de prietenie.

Auzim din ce în ce mai des preșcolari spunând „te iubesc“. Înțeleg despre ce este vorba? E bine să spună?

Este bine, chiar dacă un preșcolar receptează acest lucru în felul său. Cu trecerea timpului, se poate să i se schimbe interpretarea. La drept vorbind, nici eu nu sunt sigură că propoziția aceasta este înțeleasă la fel de toți adulții.

Aveți doi copii. Puteți să ne dați exemple de lucruri de care i-ați fi privat dacă nu ați fi fost o mamă „leneșă“?

Dacă nu aș fi fost o mamă „leneșă“, aș fi dat frâu liber laturii mele neliniștite. L-aș fi privat pe băiatul cel mare de meciurile de baschet. Îi place să meargă cu prietenii la meciuri și să facă galerie echipei. Meciurile se termină târziu. Îl aștept neliniștită. Dar îmi dau seama că este important pentru el. Conștientizez, dar asta nu-mi potolește neliniștea. Mă neliniștesc și îi las din nou să plece. E egoist să te gândești numai la liniștea ta.

 

Citește și:

Articol preluat din ediția de iunie 2018 a revistei Femeia.
Autor: Roxana Melnicu
Foto: Guliver/iStock

Comments

comments

Lasă un răspuns