Esti aici
Femeia.ro > Lifestyle > Pasărea phoenix e printre noi: Alice în Viața Minunilor

Pasărea phoenix e printre noi: Alice în Viața Minunilor

pasarea phoenix

Vedea lumea prin lentila aparatului de fotografiat și o reda în imaginile sale parcă mai plină de sens, mai profundă. Când credea că a ajuns la fundul prăpastiei, atunci a început urcarea… Pasărea phoenix e printre noi: Alisa Tarciniu.

O fată blondă, cu ochi albaștri, cu un chip mereu senin. Așa pare și așa este acum, când, după obstacole care pe alții i-ar fi îngenuncheat definitiv, pe ea doar au întărit-o și i-au deschis mintea și sufletul. Pentru că a înțeles cât de fericiți suntem fără să ne dăm seama, ține să le deschidă ochii și altora. Ani buni a fost fotograf profesionist în diverse proiecte, printre care Atelierul de croit imagini, Atelierul de la Săpânța și Pasărea de foc. Totul, până într-un moment când filmul s-a rupt brusc, din cauza unui accident vascular cerebral. După o perioadă tulbure, incertă, în care viața ei era pusă sub semnul întrebării, Alisa Tarciniu a fost ca un nou-născut, însă cu amintiri: își amintea cum e să vorbești, cum e să mergi, cum e să fii independent, dar fără ca ea să poată face niciunul din aceste gesturi banale. Apoi, treptat, a ieșit la lumină, iar acum vrea să dăruiască și altora din înțelepciunea sa.

O antrenoare de trăit frumos

Am întrebat-o cum s-ar descrie pe ea însăși și iată ce am aflat: Sunt o femeie curioasă, cu suflet de copil, cu un simț al umorului oarecum <<britanic>>. Îmi place să zâmbesc, să mă bucur de viață, și, în același timp, să aduc bucurie în viața celor din jur“. De câțiva ani, a făcut o transformare profesională și a devenit life-coach, întrucât îi place să lucreze cu oamenii. De altfel, are un talent natural de a vedea ceea ce e bun în ei, frumusețea lor uneori ascunsă, potențialul pe care nu își dau voie să-l exprime sau chiar să și-l descopere. Așa reușea să dea viață fotografiilor sale, văzând dincolo de chipurile oamenilor, intrându-le în suflet. Îmi place să îi ajut să vadă că viața lor e frumoasă, bogată, interesantă, chiar și pe cei care nu cred asta. Mă interesează vindecarea și transformarea umană care pornesc din interior, din schimbarea perspectivei prin care filtrăm totul. Trebuie doar să fii dispus să devii prietenul tău cel mai bun, să renunți la cinism, la autocritică, la autocompătimire. Momentan, mă consider o <<antrenoare de trăit viața frumos>>.“

Citește și: Cristiana Oprea: Îmi doresc să reprezint România la Campionatul European de Raliuri

Din propria cenușă

Până la 32 de ani, știa cine este sau cine i-ar plăcea să fie. Era fotograf. Considera fotografia ca fiind arta de a le arăta celorlalți cum pot să privească lumea pentru a o vedea mai frumoasă. În această calitate a arătat lumii proiectul „Pasărea de foc“, un proiect de dans comunitar în care au fost angrenați zeci de copii de toate condițiile sociale, fără nicio pregătire prealabilă în dans, un proiect al comunicării dincolo de vorbe și de statut social.

Apoi, brusc, viața i-a atârnat de un fir de păr: „A fost un moment magic-tragic, când Alisa pe care o știam s-a evaporat. Am suferit un accident vascular cerebral care mi-a răpit temporar capacitatea de a-mi controla jumătate din corp și mi-a afectat grav vederea. A fost o experiență dificilă, care mi-a schimbat fundamental modul de a înțelege viața. Am aflat ce înseamnă să ai totul și apoi nimic. Am învățat din nou să merg, să scriu, să văd, să am răbdare cu mine. Am început misiunea de a căuta și a mă salva. Înainte de toate, pentru că îmi era teribil de dor de mine. Am început cu disperare să încerc să mă cunosc așa cum devenisem și să mă reinventez“.

Transformarea în coach a venit în mod firesc. A ajutat-o fotograful din ea, pentru că și în coaching asta face: ajută oamenii să caute lumina bună și unghiul potrivit ca să poată pleca în călătoria de transformare pe care și-o doresc. „Sunt coach într-o epocă în care toată lumea e coach sau toată lumea pare că are nevoie de un coach. Mi-a luat mult timp să accept că ceea ce mă face specială este tocmai experiența prin care am trecut. Le vorbesc din propriile cicatrici oamenilor cu care lucrez și asta inspiră și creează o conexiune autentică.“

La limită

„Am învățat cum este să nu îți permiți să te oprești din a spera, chiar și atunci când simți că nu mai ai resurse să lupți cu disperarea. Am învățat cât de important e să vrei să te ridici atunci când ai căzut, oricât de dureros ar fi. De fapt, dacă reușești să-ți schimbi perspectiva și nu te închizi în propria dramă, poți găsi și ceva bun în cea mai mare nenorocire. Începem să ne transformăm când ieșim din închisoarea corpului sau a minții. Nu e niciodată prea târziu să o luăm de la capăt“, spune Alisa cu o forță și o simplitate greu de egalat.

Am fost curioasă să aflu ce anume a ajutat-o cel mai mult în reușita sa: educația primită, familia, ambiția și dorința personală, lecturile, studiile, oamenii întâlniți pe parcurs, anumiți profesori? Iar răspunsul ei a venit neîntârziat: „Ca să supraviețuiești când vine trenul peste tine, ai nevoie de toate acestea împreună. E nevoie de tot ajutorul la care ai acces. Părinții mei sunt senzaționali. Dacă ei nu erau lângă mine, după atacul cerebral, eu n-aș fi fost astăzi așa cum sunt – un om care poate zâmbi, poate visa și care vrea să dăruiască mai departe, la rândul său. Apoi, minunatul doctor Rață, care m-a salvat, părintele Hăbelea, care radia binecuvântări de Sus, și terapeutul Ionuț Corbea, care m-a însoțit în vindecarea emoțională. M-au ajutat naivitatea, încăpățânarea de a vrea să trăiesc frumos, teama de mila celorlalți, hotărârea să aduc un zâmbet oricui mă întâlnește“.

Ateliere de trăit frumos

Atelierele pe care le ține în calitate de coach se învârt in jurul bucuriei de a trăi, al recunoștinței, al iubirii, al posibilității de a ne pune în practică visurile. Am fost curioasă să aflu de ce în jurul acestor aceste, într-o lume mai mult decât avidă de bani. Pentru că oamenii se obișnuiesc să prioritizeze ceea ce are valoare imediată sau materială, mi-a răspuns ea, iar apoi se miră că sunt nefericiți și că viața li se pare incompletă. „Prin atelierele mele, îi fac să descopere sau le aduc aminte că există lucruri mai simple, dar care ne pot face mai fericiți. Toți ajungem, mai devreme sau mai târziu, să privim în propriile prăpăstii. În acele momente când îți cauți motivele să supraviețuiești, inspirația să găsești o soluție, forța interioară să-ți păstrezi echilibrul, nu banii te ajută neapărat.“

Pe cei care caută să își cultive aceste mecanisme interioare îi învață să se bucure de ceea ce au, să găsească acele soluții constructive concentrându-se pe partea pozitivă a lucrurilor, să își dea voie să viseze. „Nu v-ar veni să credeți cum se transformă clienții mei atunci când reușesc să nu mai funcționeze pe pilot automat. Atunci când se opresc din ritmul nebun care le fură viața, când își antrenează imaginația și dorința de a se cunoaște, simt că drumul lor în viață devine mult mai relevant.“

Citește și: Amalia Savinescu: Toate au venit după 40 de ani, neașteptat

Două vieți într-una

Despre Alisa se poate spune că a trăit două vieți: una înainte de accidentul cerebral și alta după acesta. Am rugat-o să facă o comparație între cele două vieți și mi-a spus cu o sinceritate dureroasă: „Înainte de accidentul cerebral, simțeam că am libertatea să trag de mine oricât de mult, să duc mai multe proiecte în paralel, să mă investesc în orice oportunitate. Viața mi se părea infinită și parcă nimic rău nu se putea întâmpla. Când cei din jur te percep puternic, ți se pare că ești invincibil, că poți duce orice povară. Acum știu că lucrurile nu stau chiar așa și că am o responsabilitate mult mai mare față de mine însămi, pentru că resursele mele sunt limitate. E nevoie să fiu atentă la mine, să mă ascult, să mă protejez, să verific dacă am nevoie de o pauză sau dacă nu cumva e nevoie să renunț la ce fac. Interesant este însă că nu doar oamenii care au trecut, ca mine, printr-o situație de viață și de moarte au nevoie de asta, ci, de fapt, fiecare dintre noi. Atunci când <<faci curat>>, când decizi să faci mai puține lucruri, fiecare dintre ele devine mai prețios, mai plin de semnificație“.   

Cea cu ajutorul căreia și-a început ambele vieți a fost mama. „MAMA, cu dragostea și rugăciunile ei, m-a ajutat să mă ridic a doua oară. Mi-am spus că, dacă ea poate crede în mine, nu am niciun drept să nu cred și eu. A fost un fel de <<contract>> între noi: ea găsește puterea de a zâmbi chiar și atunci când nu are motiv, iar eu îmi găsesc puterea de a merge mai departe fără să mă îndoiesc de mine însămi. Iubirea ei este Vindecătoare.“

Noua viață, urnită cu greu, i-a adus însă multe lucruri bune. „În primul rând, multă vreme m-am luptat să redevin cine eram. Când am înțeles că nu voi mai fi niciodată omul dinainte, m-am simțit <<micșorată>>. După multă terapie, am început să-mi accept transformarea. Ba chiar mi-am dat voie să cred că pot fi mult mai mult decât eram înainte. Am reușit să mă cunosc mai bine, să mă iubesc atunci când mi-era greu, să am răbdare. Înainte, credeam că este un miracol să mergi pe apă. Acum, știu că este un miracol să mergi, pur și simplu. Am plătit cu multe lacrimi amare această nouă filozofie, dar a fost eliberator. Atunci s-a deschis în mine o lume nouă.“

Alisa pare mereu mulțumită, mereu fericită. Am vrut să-i știu secretul ca să știm și noi cum să fim fericiți. Iar ea mi-a dezvăluit rețeta: Acceptare, Recunoștință, Acțiune. „Ne creștem gradul de mulțumire devenind conștienți de valoarea micilor bucurii, înțelegând că suntem capabili să creăm singuri momente de fericire, indiferent de ce se întâmplă (sau nu). Dacă așteptăm numai o reușită colosală ca să fim fericiți, pierdem atât de mult… 

Există din ce în ce mai mulți oameni dispuși să pornească în aceste căutări spirituale personale, care apelează la îndrumare. Mă bucur că lucrurile au început să evolueze în ultimii ani. Dacă în țări pe care le luăm deseori drept reper e normal să apelezi la un terapeut sau un life-coach, în România sunt încă multe prejudecăți.“

Viitorul sună bine

Cât despre proiectele viitoare, Alisa este de părere că, în epoca rețelelor sociale, avem mare nevoie de comunități de oameni reali. „Țin ateliere de cultivare a simțului Recunoștinței și vreau să creez o comunitate în jurul acestui concept – un grup în care oamenii se susțin unii pe alții, găsesc împreună soluții, dar și noi bucurii și noi motive de râs.“ De altfel, a lansat un program de grup, online, despre Apreciere&Recunoștință. „Cei care au luat parte până acum au redescoperit cât de mult ți se schimbă viața în bine atunci când spui din toată inima <<mulțumesc>> oricui te-a ajutat cu ceva. E un obicei care te umple de energie pozitivă și îți dezvoltă relațiile mai mult decât toate tehnicile de networking.“

De asemenea, a început să lucreze la o carte despre impactul accidentelor cerebrale. România este în topul european la mortalitatea prin atac vascular cerebral. Patru români îşi pierd viaţa în fiecare oră din cauza acestei afecţiuni. Mulți alții îi supraviețuiesc, dar rămân marcați pe viață de efectele ei. „E o traumă care are impact asupra întregii familii“, iar Alisa o știe mai bine decât oricine, „o situație în care este foarte greu să îți găsești reperele pentru a o scoate la capăt. Pornind de la propria experiență, cu o perspectivă pozitivă, strâng povești ale supraviețuitorilor pentru a le pune într-o formă care să inspire“.

În timpul liber, noțiune nu de mult redescoperită, adoră să meargă în vizită la părinți, să se plimbe împreună prin pădure. „Tata știe toate ierburile de leac: unde sunt, în ce perioadă se culeg, la ce afecțiuni ajută. Cred că vocația de a ajuta oamenii să se vindece am moștenit-o de la el. De curând, am reînceput să fac fotografii.“

Ca de final, am întrebat-o ce i-ar spune fetei care era la 18 ani: „Să nu se grăbească și să știe că totul trece“.

Citește și:

Articol preluat din ediția de august 2019 a revistei Femeia.
Autor: Cătălina Oprea
Foto: arhiva personală

 

Comments

comments

Lasă un răspuns