Esti aici
Femeia.ro > Lifestyle > Călătorii > Vietnam – de la colibe la zgârie-nori

Vietnam – de la colibe la zgârie-nori

Vietnam

Am avut o intrare spectaculoasă în Vietnam, călare pe vehiculul lor național, motocicleta. În munți, într-un punct de frontieră ce fusese deschis de abia două luni, și după o rundă de negocieri atroce, ne-am urcat pe singurul tip disponibil de transport, motocicleta Minsk. Una singură. Doi călători nedumeriți, un șofer încântat plus muntele aferent de bagaje. Am purces val-vârtej la amețitoarea coborâre înspre orășelul din vale cu frică-n san: drumeagul era sinuos, vag asfaltat, viteza revoltătoare, șoferul chiuia inexplicabil.

Inexistentul cod rutier

În marșul triumfal înspre capitală am mai avut parte de numeroase experiențe extreme pe șoselele vietnameze. În trafic, vietnamezii sunt de-a dreptul sinucigași! Atitudinea senină, imperturbabilă, nepăsătoare a vietnamezilor în față morții face că Miorița să pară o poveste de adormit copiii. Începând de la pietoni – care se hotărăsc brusc să treacă strada ca și cum o chestiune de importantă uriașă îi așteaptă dincolo, dar care după doi trei pași precipitați pe carosabil se răzgândesc și trec agale; de la miile de biciclișți și motociclișți ce rulează calmi, mereu câte doi sau trei paralel, ca să poată conversa mai bine, și până la șoferii de camioane, autobuze, microbuze – pentru care a-i depăși pe semenii lor reprezintă un orgoliu personal – toți sunt nebuni de legat.

Nu există nici o regulă de circulație. Poate doar una: claxonatul. Se claxonează ca să semnalizezi că eșți în spatele cuiva, că vrei să-l depășeșți, că ești mai tare ca el, că nu poți să-l depășești și ești frustrat, că nu ai loc, că ai loc – dar nu vrei să te dai la o parte, că vrei – dar drumul nu-ti permite.

Citește și: 6 sfaturi pentru o vacanță de neuitat

Pentru a evita un atac de cord, am ales, înțeleaptă, să admir peisajul. Nesfârșite câmpuri verzi, lucioase de orez, presărate de siluetele negre, placide, parcă împietrite ale bivolilor și de pălăriile conice ale țăranilor aduși de spate, afundați până la genunchi în nămol.

Am ajuns întreagă și nevătămată în minunatul Hanoi. Fosta capitală a Indochinei, prin urmare un veritabil Paris al Asiei: palate franțuzești, bulevarde late, vile coloniale, catedrale, temple și pagode, cafenele șic și magazine luxoase, cu străzile mișunând de forfota aiuritoare a vieții asiatice.

Au urmat 10 ore în tren spre locul primăverii veșnice de la Sa Pa, o fostă stațiune construită de francezi, care veneau aici atrași de clima răcoroasă și peisajele care-ți taie răsuflarea: imediat sub piscuri înnourate, terasele de orez sfidează înălțimea, dispuse în jumătăți de cercuri, ca niște volane verzi, supraetajate în jurul munților. Două fetițe Hmong, de care m-am îndrăgostit iremediabil, Lan și Cha, ne-au condus vesele și topainde prin labirintul teraselor, prin satucele de minorități Hmong sau Zao, ne-au primit cu o înduioșătoare ospitalitate și ne-au îmbiat cu orez și ceva ierburi opărite în coliba de bambus în care își duceau traiul femei bătrâne și legiuni de copii de toate vârstele: frății lui Cha.

Am fost serviți cu tot felul de fructe și cu țigări inecacioase pe care vecinii de înghesuială le făceau poștă. Înfruntând curajos drumul ferfeniță, bălțile, cascadele ce se prăvăleau de pe stânci direct pe așa-zisa stradă, autobuzul se cățăra pe munții golași cu icnituri și bufnituri care nu erau de natură să sugereze că vom ajunge vreodată.

Bac Ha, Vietnam
Bac Ha

Bac Ha e un orășel adormit și banal, cu excepția duminicii, zi de târg pentru toate satele de minorități dimprejur. În zori de zi, i-am văzut apărând. Pe drumul de pământ roșu, în hainele lor extraordinare. Ale femeilor, carevasăzică. Cele mai amețitor de colorate și brodate și mai pline de mărgele și brizbrizuri costume pe care mi-a fost dat să le văd vreodată. Bărbații au haine negre, de parcă pentru ei s-au terminat culorile, ca în poveste. Pe măgari sau pe jos, cu căței și bivoli trași de frânghie, și poșete din nuiele de bambus, purtate șic, pe umăr, cu găini sau rațe sau purcei.

Proiectată undeva, cândva, în Evul Mediu, mă pișcam din când în când pentru a mă asigura că e aievea, însă nebunia și izurile stranii, forfota și zgomotele acelea nu au cum să încapă într-un vis. Femeile în hainele lor somptuoase stând la taclale, vânzând și cumpărând, măgarii nechezind, porcii guitand, puzderia de cățeluși schelalaind, bărbați trăgând temeinic la măsea, țipete, chiote, foială, muzică Hmong, totul asezonat cu putoarea combinată de vin de orez, carne clocotindă în cazane uriașe și balegă compilată de la atâtea necuvintatoare. Alături, pe movile de pământ roșcât se întindea „parcarea”: sute de măgari își așteptau placizi stăpânii. Pe măgari își aburcă femeile bărbații, prea beți pentru a se putea deplasa autonom.

Citește și: Ninh Binh: tărâmul din Vietnam pierdut printre lanurile de orez

Și așa, care pe măgari, care pe jos, pe lângă achiziția urlătoare din târg, s-au întors pe drumul pe care au venit. Am întrebat care e rostul acelor căței mulți și disperați. Sper că nu erau pentru mâncare, zic, auzind eu despre anumite tradiții culinare de prin partea locului. Aaa, nu, se grăbește un localnic să mă liniștească, sunt pur și simplu de vânzare. Îi cumpără, îi duc acasă, și abia după 7-8 luni îi taie și îi mănâncă. Oricât de uimită am fost, nu mi-am putut stăpâni un râs nebun, spre groaza iubitului meu care se și imagina infulecandu-l pe Benji la tavă, împănat cu usturoi.

Sate de scorțișoară

Am ajuns la Hue, pe la mijlocul Vietnamului, fostă capitală imperială între 1802 și 1945, în timpul dinastiei Nguyen. Reședința imperială, „orașul interzis” e construit după modelul celui din Beijing, pe malul Răului Parfumat. Rămășițele trecutului fastuos al monarhiei, ce au rezistat spectaculos peste 100 de ani în care francezii, comuniștii revoluționari antimonarhici, bombardamentele americane, hoții, taifunurile, inundațiile și termitele și-au făcut de cap, sunt acum restaurate în urmă alocării statutului de World Heritage Site din partea UNESCO.

Într-o dimineață cu aburi și lumina leneșă, călare pe biciclete, am pornit să vedem mormintele imperiale. Sună lugubru, dar a fost încântător. Am traversat sate de scorțișoară, am trecut pe lângă alte zeci, sute de biciclete cu pălării conice și coșuri încărcate cu fructe și legume, orez ireal de verde, și din nou, mereu, aburul misterios din care la un moment dat a țâșnit o fetiță cu plete negre și zîmbet strălucitor care mi-a dăruit o floare mov. A rămas în urmă mea fluturând din mâini. Am fost atât de emoționată, că era să cad de pe bicicletă. Împărații, prevăzători și conștienți fiind ei că, odată „suiți pe spinarea dragonului”, au muult timp de petrecut în viețile de apoi, își cladeau imediat după ce urcau pe tron morminte și mausolee, înconjurate de palate, grădini, pavilioane, lacuri, temple, pagode și alte minunății.

Pe o rută despre care se spune că este printre cele mai frumoase din lume – la o înălțime de vreo sută de metri, prea înclinat pentru gustul meu, trenul se târăște cu 5 km/h pe coasta muntelui, iar în jos, în prăpastie, se întinde malul marii abrupt, stâncos și apă limpede, insuportabil de albastră. Așa ne-am făcut intrarea în orășelul mătăsii, Hoi An. Templele, pagodele și casele medievale vietnameze, chinezești și japoneze, incredibil de bine conservate și majoritatea restaurate cu bani UNESCO, sunt mai mult decât fermecătoare. Majoritatea funcționează că ateliere, baruri elegante, restaurante, ceainării și galerii de artă.

Hoi An, vietnam
Intrare la templul chinezesc Quan Cong din Hoi An

Pretutindeni se aude zumzaitul harnic al mașinilor de cusut, Hoi An fiind un oraș de zeci de Christian Lacroix, Kenzo, Vivienne Westwood și Armani cu ochi oblici. Așa te și agață pe străduțe, fluturând în mâini pagini din ultimele reviste de modă. Aproape cât ai clipi din ochi, e gata orice model, de orice culoare, din orice material, deși cel preferat rămâne mătasea. Și la prețuri jenant de mici. Partea feminină a turismului pare cuprinsă de un „acces maladiv de frenezie vestimentară”, vorba lui Mircea, dar mărturisesc că până în ziua de azi regret că din raiul mătăsii nu m-am ales decât cu două rochii…

Și apoi casa chinezească cu totul și cu totul din lemn, veche de două sute de ani, în care nu-mi venea să cred că locuim; e drept că entuziasmul mi-a cam pierit când noaptea nu am putut închide un ochi din cauza cariilor ce rontaiau ireverentios și hămesit din casa-muzeu.

După încă două mii de km spre sud, am intrat în fine în aglomeratul, sufocantul Saigon, capitală economică a Vietnamului. Haotic, imens, modern, cu zgârie-nori ce au eclipsat demult palatele franțuzeșți, orașul reflectă noul prezent, activ și vizibil capitalist. Deconcertați, liderii partidului de la Hanoi întâmpină dificultăți în definirea exactă a acestui nou tip de comunism capitalist de tip chinezesc.

Și-aș mai scrie, n-am hârtie…

Hanoi, Vietnam
Hanoi

Despre spiritul comersant al vietnamezilor și lupta îndârjită, permanentă a targuielilor la sânge, în urmă cărora, chiar dacă ai obținut prețul corect, zâmbetul lor e la fel de larg, fără pică, parcă cu respect. Despre muzica vietnameză modernă, care ne-a măcinat răbdarea infinitelor ceasuri prin autobuze și care e o combinație ucigătoare de 3rei Sud Est, diluat cu Bambi, la care se adaugă patetismul lui Cătălin Crișan în momentele lui cele mai duioase. Despre plaja imensă de la Danang care, în pofida unui potențial turistic comparativ cu cel de la Rio de Janeiro – 10 km lungime și o sută de metri lățime, apă verde și nisip alb – era misterios de pustie.

O plajă întreagă la dispoziție – noi doi și câțiva căutători de perle! Despre curiozitatea, îndrăzneala și cheful de vorba al oamenilor simpli de la țară; într-o gară, o copilă mi-a făcut codițe și, după o mică ezitare, l-a tras pe Mircea de părul de pe picior, urmărită de privirile fascinate ale celorlalți călători. Despre pielea albă, semn de noblețe și frumusețe, și despre femeile și fetele vietnameze care, terorizate să nu le prindă soarele, poartă pălărie, ochelari, batic peste gură și mănuși până la umăr la o temperatura de 40 de grade. Despre mâncarea delicioasă, ușoară și rafinată, despre delta Mekongului, cu satele și piețele ei plutitoare, despre cicatricele lăsate de războiul cu americanii și despre cel mai răscolitor muzeu văzut vreodată – War Remnants Museum, care mi-a dezvăluit povestea acestei încleștări îngrozitoare și absurde din perspectiva mai puțin cunoscută, a lor, a vietnamezilor.

Închei abrupt, în viteza bicicletei, cu parfum de mango verde și aburi de chili…

 

 

 

 

Sursă foto: iStock

Comments

comments

Lasă un răspuns