La emisiunea Poliţia Modei, tocaţi mărunt vestimentaţia vedetelor. Sunt VIP-urile deschise sugestiilor legate de stil, le-ai urmărit evoluţia?
Nu urmăresc pe nimeni, deşi, da, am observat că există schimbări. Emisiunea asta poate fi lesne considerată un atac la persoană, pentru că nimeni nu acceptă să vorbeşti negativ despre copiii şi hainele lui. E aproape o regulă. Eu am fost curtat ani întregi să fac acest tip de emisiune. Am refuzat în mod constant. Dar a venit acest proiect de la Antena 2 şi, discutând cu producătorul general, mi-am dat seama că e timpul să o fac. Acum mă bucur, deşi la început mi-a fost puţin frică, pentru că e un format pe care nu-l stăpânesc. Urăsc televiziunea, iar să fiu de profesie vedetă TV mi se pare cel mai greu lucru. Să fii constant pe sticlă, să te expui oamenilor, să ai mereu ceva de spus mi se par un lucru foarte complicat. Iar mie nu-mi place să fiu expus, cum nu-mi place să intru într-un restaurant [i oamenii să se uite în farfuria mea. Iar acum am ajuns să intru într-un loc, iar oamenii să-şi aranjeze hainele când mă văd!
Ai fost şi tu criticat de câteva ori pentru că ai apărut în emisiune fără ciorapi sau în pantaloni scurţi. Cum primeşti criticile?
Mă distrez la fazele astea, pentru că unii nu înţeleg că în faţa lor e un om care se presupune că are o anumită experienţă. Când vezi că mie îmi lipseşte un element, n-ar trebui să crezi automat că e o greşeală, te poţi gândi că e ceva ce tu nu înţelegi, că orice mică excentricitate are o explicaţie. Iar eu fac o meserie în care singurul drept pe care l-am câştigat este să încalc regulile. Eu ştiu să port un costum, ştiu ce mi se potriveşte, iar asta îmi dă dreptul ca, din când în când, să sar calul. De supărat nu mă supăr – fiecare are dreptul la o opinie, însă, din păcate pentru ei, opinia mea e mai puternică şi vizibilă.
Care crezi că au fost cei mai răi ani în modă? De genul celor în care, dacă te uiţi la pozele cu tine de-atunci, te pufneşte râsul.
Nu există ani răi în modă. Iar la orice poză din trecut te-ai uita, ţi se pare că eşti ridicol. Contează că te-ai străduit ca atunci să fii OK, mai rău e când nu-ţi pasă cum arăţi.
Dar unii susţin sus şi tare că pe ei nu-i interesează moda, chiar îşi fac un titlu de glorie din asta…
Moda nu trebuie să preocupe pe toată lumea. Stilul da. Nu e musai să cuno[ti activitatea lui McQueen, dar trebuie să ştii exact ce să por]i când mergi la un interviu. Sau la o întâlnire de amor. Discursul ăsta negativist împotriva stilului nu-l pot înţelege; în ultimă instanţă, ne îmbrăcăm pentru a obţine nişte lucruri concrete. Pe cei care spun că nu contează cum te îmbraci îi întreb: de ce nu te duci la job în chiloţi? Dar altfel, e adevărat, nu e cazul să fii sclavul modei cum nu trebuie să fii sclavul nimănui.
Unii spun că te naşti având stil, alţii sunt de părere că stilul se educă. La ce tabără aderi?
Se educă pe parcurs sau poate fi mimat. Cu puţină dexteritate, poţi să simulezi că ai stil. Dar oamenii care au cu adevărat stil sunt, ai să râzi, cei care nu se preocupă foarte mult de haine. Ei sunt bine cu ei, se cunosc foarte
bine şi le iese natural. Iar cu uşurinţa asta te naşti.
Ce obiecte n-ar trebui să lipsească din garderoba unei femei pentru a răspunde întotdeauna corect la întrebarea „eu cu ce mă îmbrac“?
În primul rând, o rochie neagră cu croi modern. Apoi, o pereche de pantofi stiletto. O cămaşă albă frumoasă. Şi o pereche de jeanşi care să-i vină bine. Iar acestea trebuie să fie impecabile calitativ! Pentru că le porţi mai mult timp, nu sunt sezoniere. Sunt elemente de bază pe care le poţi accesoriza în func]ie de trend, de ocazie etc.
Care e piesa vestimentară sau accesoriul la care n-ar trebui să ne zgârcim cu nici un chip?
Pantofii! În ei trebuie să investeşti pentru simplul motiv că picioarele sunt cele care te poartă zilnic prin viaţă.
De second-hand ce părere ai, merită să scotocim prin astfel de magazine?
Merită! Prima cămaşă de designer (Gaultier) mi-am luat-o dintr-un second-hand! Şi am fost foarte mândru. Trebuie să ai grijă ca produsul să nu pară ieftin, să nu fie uzat. Să transformi experienţa într-o vânătoare de comori, de piese deosebite. Dar să nu cumperi din second-hand pantofi, lenjerie intimă, lucruri ce stau direct pe piele. Nu doar din motive de igienă, ci şi karmice, să nu preiei energia altora asupra ta.
E bine să ai modele, să vrei să te îmbraci ca J.Lo, de exemplu?
Nu, de ce să te îmbraci ca J.Lo dacă nu eşti J.Lo?! Cel mai bine e să-i faci pe alţii să-şi dorească să se îmbrace ca tine, decât să-ţi doreşti să te îmbraci ca alţii.
Mini-CV
- A absolvit Facultatea de Teatru şi Film, secţia Comunicare.
- A scris despre modă pentru revistele Dialog Textil, Exces, Elle, Cosmopolitan etc. În prezent, este director de modă la GQ România, revistă dedicată bărbaţilor.
- A fost editor de modă al emisiunii Levintza prezintă, s-a ocupat de imaginea MTV Stylissimo, iar în prezent, alături de Oana Mareş, e gazda emisiunii Poliţia Modei.
- În 2006, a publicat „Victima modei“, iar în 2009 a fost coautor, alături de Adina Nanu, al volumului „Bărbatul şi moda“.
- E fascinat de bucătărie, deşi nu ştie să gătească. I-ar plăcea să scrie o carte de bucate.
- Îi place să se tundă în fiecare loc nou în care călătoreşte.
- Ţara preferată pentru tuns: Japonia
M-am întâlnit cu Ovidiu Buta în studiourile Antenei 2, înaintea începerii filmărilor de joi pentru emisiunea Poliţia Modei, ce se difuzează vinerea, la ora 19.30. Am cerut să asist şi eu la filmări şi mi s-a spus OK, atâta vreme cât dau telefonul pe silent, nu cer la baie, nu vorbesc, nu mişc, nu respir. Pentru că orice zgomot, cât de mic ar fi, poate perturba filmările. Cum nu mai asistasem la turnarea unei emisiuni de televiziune, am luat-o literlamente, aşa că, după vreo oră şi jumătate, eram un pic anchilozată şi defectuos oxigenată, însă revelaţiile discuţiei cu cel mai temut critic de modă de la noi au meritat tot „sacrificiul“.
Cum a început preocuparea ta pentru modă şi stil? A fost o dorinţă din copilărie?
Regula mea în viaţă este „go with the flow“ (mergi unde te duce viaţa). Am pornit cu ideea de a fi scenograf şi chiar am fost o scurtă perioadă. De mic am fost fascinat de decorurile de teatru, de culise, de peruci, de costume… Eu sunt din Sibiu, iar în acea perioadă, teatrul de acolo era o instituţie care lucra la foc continuu. Plus că a existat o femeie care m-a marcat, barocă prin definiţie, un personaj senzaţional, unul dintre puţinii excentrici pe care i-a avut ţara asta: Maria Bodor. Ea mi-a sugerat că aş putea face ceva serios în zona de teatru, de costum.
Apoi, ai ajuns la modă…
Ceva serios în materie de costume pentru teatru nu puteam face decât în Bucureşti – aşa că am dat la Facultatea de Arte şi am căzut. Nu voiam să mă întorc în Sibiu, aşa că m-am gândit: cine e mai bun pe piaţa în domeniu? Şi era Doina Levintza. Avea un magazin în spatele Ateneului Român, iar într-o zi i-am bătut în geam, m-am prezentat şi am întrebat: pot să lucrez cu dumneavoastră? Ăsta a fost începutul unei relaţii care durează şi azi. Lucrând cu Doina, am migrat de la costumul de teatru către modă, am reînceput să scriu despre modă (scrisesem în liceu), am făcut împreună cu ea emisiuni de televiziune.
Ai fost printre primii analişti de modă de la noi.
Cred că am fost primul în critica de modă. Cea dintâi cronică pe care am scris-o a fost despre Cătălin Botezatu, care la acea vreme era un subiect intangibil – nimeni nu putea spune nimic rău despre el. Iar eu am arătat unde a greşit. Ceea ce fac şi azi, arăt greşelile fără a avea nici un fel de parti-pris-uri şi folosind o experienţă care nu poate fi pusă sub semnul întrebării.
Ai început analizând munca designerilor, iar în prezent urmăreşti şi moda străzii. Crezi că există modă de calitate şi la preţuri mici? Te poţi îmbrăca frumos de la tarabe, de exemplu?
Te poţi îmbrăca bine de oriunde dacă te cunoşti, înainte de toate, pe tine. Moda nu are nici o legătură cu stilul, când vorbeşti despre stil, nu vorbeşti despre bani. Un brand scump nu-ţi conferă automat stil sau prestanţă, capacitatea de a alege lucrul corect pentru tine e ceea ce contează. Eu, de exemplu, mă îmbrac în 99% din cazuri de la branduri foarte ieftine. Am şi piese care costă cât o garsonieră, dar în viaţa de zi cu zi îmi toc bugetul în alte tipuri de magazine faţă de cum obişnuiam înainte de recesiune.