Pogăcele de Ardeal

Am mâncat pentru prima dată în urmă cu vreo zece ani. O prietenă, ardeleancă, a venit în redacţie hotărâtă să impresioneze „superficialii“ regăţeni.

Prietena a pus pe masă un castron plin ochi cu nişte pâinici care miroseau dumnezeieşte. „No, astea-s pogăcele!“ O nebunie! Unele erau cu jumări, iar cele mai multe, cu brânză. Cereau vin bun şi veselie. Iarna, cam grea, nici nu se mai simţea. De-atunci, în fiecare iarnă, fac şi eu o tavă cu pogăcele. Mai mici, că regăţenii nu-s aşa de obişnuiţi cu greutăţile…

De la vatra romanilor

Pogăcelele au ajuns în Ardeal de la vecinii maghiari, dar se prepară şi în ţările fostei Iugoslavii şi în Bulgaria. Ba chiar şi turcii şi grecii au împrumutat rețeta, că prea e bună! Originea? Cine mai ştie? Numele însă, care este aproximativ acelaşi peste tot, vine de la focaccia, o pâine coaptă pe vatră (latinescul focus înseamnă vatră, loc pentru copt). Dar ce pâine! Cum italienii nu prea se îndeamnă la grăsimi, ei au rămas cu focaccia, iar balcanicii – cu pogăcelele.

Cu îmbunătăţiri

Cum le-or face sârbii, bulgarii, grecii sau turcii nu contează la momentul acesta. Acum, ne gândim la ale ardelenilor, care se prepară cu inima largă chiar după ignat, când se prepară jumările. Asta, pentru că adevăratele pogăcele de Ardeal sunt cu jumări bine rumenite, scurse de grăsime și crocante exact cât trebuie. Cum se fac? Mare greutate nu-i: se amestecă făină cu drojdie, lapte şi untură bună şi albă (se prepară şi cu unt, dar ce pogăcele mai sunt alea?), cu jumări mărunţite, sare şi piper după gust. Se frământă o cocă de-ţi vine s-o mănânci crudă, care se întinde mai grosuţă, se taie cu paharul şi se unge cu gălbenuş. Apoi minunăţiile se dau la cuptor vreo jumătate de oră. Sunt bune calde sau reci, dar neapărat cu vin roşu!

Pogăcelele se fac cu orice dacă nu te lasă inima să mănânci bunătate de jumări. Poţi amesteca în aluat brânză, caşcaval sau chiar spanac.

Citește și:

Porumbul, din Mexic în Oltenia

Andrei Aradits: Ciocolata e un viciu

Borş, smântână sau oţet

Articol preluat din revista Femeia de Azi, nr.02/14.01.2016
Autor: Irina Tudor Dumitrescu
Sursa foto: Thinkstock