Recenzie de carte: Moașa, de Bibbiana Cau. Un roman despre femeile care țin lumea întreagă pe umeri, fără să ceară nimic în schimb

Moașa, romanul scris de Bibbiana Cau, intră în categoria acelor cărți care nu își construiesc tensiunea prin întorsături spectaculoase, ci printr-o apăsare constantă, aproape fizică. Povestea o are în centru pe Mallena, o moașă dintr-o comunitate mică din Sardinia, o femeie obișnuită să intre în casele oamenilor exact în momentele în care viața este cel mai greu de controlat: la naștere, în boală, în frică, în suferință.

Romanul nu vorbește doar despre venirea pe lume a copiilor, ci și despre ce rămâne în urmă după război, după pierderi și după toate lucrurile pe care oamenii nu știu sau nu pot să le spună. În jurul Mallenei se conturează o lume dură, condusă de lipsuri, tradiții, tăceri și reguli nescrise. Iar femeile sunt cele care absorb, de cele mai multe ori, șocurile acestei lumi.

O poveste în care femeile nu sunt în centru doar pentru că nasc

La prima vedere, Moașa ar putea părea un roman despre maternitate. Și este, într-o anumită măsură. Dar miza cărții merge mai departe de momentul nașterii. Bibbiana Cau urmărește felul în care femeile ajung să fie punctul de sprijin al unei comunități, chiar și atunci când nimeni nu le vede cu adevărat. Ele nasc, cresc copii, îngrijesc răni, duc case, suportă rușini și își înghit propriile spaime ca să poată avea grijă de ceilalți.

Mallena nu este prezentată ca o eroină în sensul clasic. Nu are un discurs mare, nu își revendică puterea, nu este idealizată. Tocmai de aceea devine credibilă. Ea obosește, se teme, se enervează, greșește și merge mai departe. Forța personajului vine din această umanitate, nu dintr-o imagine cosmetizată a femeii care poate duce orice fără să se clatine.

Romanul are și o componentă istorică importantă. Acțiunea este plasată într-o perioadă marcată de urmările Primului Război Mondial, iar acest fundal schimbă tonul întregii povești. Războiul nu apare doar ca un eveniment îndepărtat, ci ca o rană care intră în case, în trupuri și în relațiile dintre oameni.

Bărbații care se întorc de pe front nu se întorc întregi, nici fizic, nici sufletește. Femeile care îi așteaptă acasă trebuie să se descurce cu ceea ce rămâne după catastrofă: durere, furie, neputință, tăceri greu de dus și copii care nu înțeleg de ce familia lor nu mai este ce a fost.

Fragment în exclusivitate pentru Femeia.ro

Fragmentul de mai jos este publicat în exclusivitate pentru Femeia.ro și surprinde foarte bine atmosfera romanului. Este o scenă în care viața și suferința apar aproape una lângă alta: mai întâi o naștere neașteptată de gemeni, apoi întoarcerea Mallenei acasă, unde trauma soțului ei se simte în fiecare gest.

Pasajul funcționează ca o mică radiografie a lumii din roman. Nașterea nu este romanțată, ci descrisă cu tensiune, oboseală și teamă. Iar scena de acasă arată că, pentru Mallena, munca nu se termină atunci când iese din casa unei femei care tocmai a născut. Durerea o urmează peste tot.

„În timp ce mergea spre casă, în vâltoarea gândurilor, Mallena se mai întorcea din când în când să privească de sus marea agitată, prizonieră a vântului. La fel de agitată ca ea.

În prima parte a după-amiezii, se duse acasă la Tomaso, zis și „Caricottu”. Soția acestuia născu repede pe cel de-al patrulea fiu. Deși avea pântecele proeminent, copilul era mic și se lăsă așteptat până să înceapă să respire și să plângă. Mallena îl ciupi de călcâi și îl bătu încet pe spate. Începu să scâncească, dar abia perceptibil, iar asta nu-i plăcu moașei. Placenta întârzia să iasă și, temându-se de vreo complicație, Mallena încercă să tragă ușor de cordonul ombilical care ieșea din vagin. Femeia fu imediat cuprinsă de dureri.

— Mi se mișcă ceva în burtă. Agitoriu, morinde seo! , urlă, strângând cu putere mâna moașei.

Mallena își puse mâinile pe burta femeii și simți că unele zone rămăseseră tari, deși contracțiile se terminaseră. După aproape o jumătate de oră, după o contracție foarte intensă care o făcu pe tânăra mamă să-și schimonosească chipul de durere, se ivi pe neașteptate capul celui de-al doilea copil, un pic mai mare decât celălalt. La scurt timp, și placenta fu expulzată în întregime.

În timp ce îl așteptau pe soțul femeii, Mallena o ajută să se spele și să-i pună la sân pe cei doi nou-născuți, unul într-o parte, unul în cealaltă.

— Chiar nu mă așteptam la gemeni, spuse mama, istovită și surprinsă.

— Nici eu.

— Nimeni din familia mea, și nici din familia soțului, nu a avut până acum lobarzos .

— Încă nu ai lapte, dar după o zi sau două de colostru, o să ai, zise Mallena dând la o parte cu brațul părul care-i venea în ochi.

Când ajunse și bărbatul acasă, mama și pruncii dormeau. El se uită mai întâi la soție și, când se apropie, i se înmuiară picioarele de uimire.

— Nu pot să cred!

Evenimentul îl luase pe nepregătite, dar se aplecă deasupra rogojinii de lângă sobă și își îmbrățișă soția. Ea nu putu să-i răspundă, fiind cu nou-născuții în brațe.

— Ai văzut din ce aluat e făcut Caricottu ?

Bărbatul, care se alesese cu această poreclă din pricina pielii de pe fața arsă de soare, în urma nesfârșitelor zile de muncă la câmp, rămase pe un scăunel, căzut pe gânduri. Își ținea mâinile pe genunchi, la cea dreaptă lipsindu-i trei degete: arătătorul, mijlociul și inelarul, pierdute în luptă, cu un an în urmă, în a șasea bătălie de la Isonzo.

— Acum, important e să stai în banca ta și să te ții departe de soție, îi spuse Mallena.

— Da, doamnă, răspunse el zâmbitor, mândru de acel rezultat, pentru care își atribuia toate meritele.

— Foarte departe, m-ai înțeles?

—Am înțeles, să trăiți!

Mallena se întoarse acasă. Mâncă în picioare o porție rece de omletă cu praz și brânză, făcută de Rosa. Fetița citea cu glas tare din manualul lui Daniele, care asculta fără nicio tragere de inimă.

După ce termină de mâncat, Mallena se duse numaidecât la soțul ei, care era în pat încă de după prânz.

— Cum te simți?

— Cum aș putea să mă simt?

— Arată-mi rana, zise ea apropiindu-se și dezvelindu-i piciorul.

Jubanne o împinse și se înveli cu pătura până la gât.

— Ce-ai putea să-mi faci tu? Nu e o treabă de moașă, ce știi tu despre asta?

Mallena se apropie din nou și dădu pătura la o parte, cu grijă. Când îi atinse piciorul, bărbatul scoase un țipăt sfâșietor. Părea că acel urlet acela se adunase toată disperarea și durerea văzute și trăite în ultimii doi ani.

Ea rămase încremenită: acel urlet, aproape neomenesc, era cel mai cumplit pe care îl auzise vreodată, și doar auzise destule urlete la viața ei. Un junghi o străbătu din inimă până în pântece, aruncând-o brusc într-o lume ascunsă.

— De ce urlă așa? o întrebă Rosa pe mama ei, care stătea cu coatele pe masă și cu capul în mâini.

Fata îi observă privirea obosită și cearcănele.

— Azi-dimineață iar a zis că îl doare piciorul, cel pe care… nu îl mai are. Nu știu, nu înțeleg de ce se poartă așa.

— Nu e că babaj și-a pierdut mințile?

Cu chipul pământiu, Mallena se ridică dintr-odată și îi dădu o palmă, apoi ieși repede în curte.

Încremenită, Rosa își atinse ușor obrazul pălmuit, nereușind să-și explice ieșirea mamei. Se gândi mult la gestul acela, dar chiar și ținând cont de situația actuală cu tatăl ei, i se părea o reacție ciudată, pe care mama ei nu mai avusese niciodată.”

Ce rămâne după acest fragment

Fragmentul are o forță specială pentru că nu separă viața de traumă. În aceeași succesiune de scene apar doi copii abia născuți, o mamă epuizată, un tată surprins și mândru, apoi un bărbat distrus de război și o familie care nu știe cum să se mai poarte în jurul durerii lui. Această alternanță face ca romanul să nu pară construit pe efecte, ci pe fragmente de viață foarte dense.

Mallena se mișcă între aceste lumi fără pauză. În casa altei femei trebuie să fie calmă, eficientă, prezentă. Acasă, nu mai are aceeași distanță. Acolo durerea o lovește direct. Scena cu Rosa este importantă tocmai pentru că rupe imaginea mamei stăpâne pe sine. Mallena reacționează brusc, aproape nedrept, iar gestul arată cât de mult se acumulase în ea.

Din această perspectivă, Moașa pare mai degrabă un roman despre limite decât despre curaj. Despre cât poate duce un om înainte să se frângă. Despre cât de greu este să îngrijești suferința altora când propria casă este, la rândul ei, plină de durere. Iar acesta este unul dintre punctele care pot face cartea relevantă și pentru cititorul de azi.

CITEȘTE ȘI:

Subiectivitatea invizibilă din maternitate. Cum influențează prejudecățile medicilor experiența femeilor la naștere

Cum se schimbă creierul la a doua sarcină. Descoperirile făcute de cercetători

Fără să transforme personajele în simboluri rigide, romanul aduce în față o temă care rămâne actuală: munca emoțională a femeilor, adesea invizibilă. Mallena nu doar asistă nașteri. Ea liniștește, observă, intervine, tace, suportă și continuă. Iar cartea arată ce preț poate avea această formă de rezistență.

Detalii despre carte

Moașa este romanul scris de Bibbiana Cau și publicat în limba română la Corola, marcă a Editurii ap! / ACT și Politon. Cartea are titlul original La levatrice, iar traducerea în limba română este semnată de Roxana Panaite.

Romanul are 448 de pagini și este plasat în Sardinia anului 1917, într-o comunitate rurală în care viața de zi cu zi este marcată de tradiții, lipsuri, superstiții, nașteri, pierderi și urmările războiului. Volumul a apărut în 2026 în ediția în limba română.