Din ghearele alcoolului, pe Insula Sperantei

Bărbații beau și asta nu miră și nu șochează pe nimeni. Bărbații beau de bucurie, de tristețe, la supărare, la nervi, când sunt meciuri, când nu sunt meciuri, când iau chenzina, când nu iau chenzina, de ziua lor, de ziua altora. Bărbații beau oricând. Bărbații asediază terase, puburi, cârciumi, restaurante, dar și birturi de gară și buticuri. Orice loc unde se vinde alcool! Și le ocupă. Bărbații se îmbată și se manifestă în cele mai diferite moduri. De la pașnice și simpatice la agresive. Dar asta nu șochează. Nu miră. Bărbații beau. Mulți dintre ei devin alcoolici. Însă nici asta nu șochează.

Percepția se schimbă însă când este vorba de femei. Desigur, ca o femeie să bea nu mai reprezintă de mult un tabu. Unei femei elegante și fine îi stă bine cu un pahar de șampanie în mână. O tânără e OK și cool dacă bea o bere pe terasă, la mare, la un party, la un concert. Un Jäger, un Blow Job, o Tequila Sunrise. E normal ca o femeie să bea un pahar de vin bun la o masă, într-un restaurant, la o masă în familie, la o petrecere. Problema devine alta când consumul normal, social drinking, cum i se spune (după specialiști, 30 de mililitri de alcool pe zi pentru bărbați – o bere și jumătate pe zi, respectiv 20 de mililitri – mai puțin de o bere pentru femei), este exagerat, se mărește treptat, până când se transformă în abuz. Atunci, o femeie, indiferent de poziția socială, vârstă, profesie, cultură, devine alcoolică. Un statut social dramatic, un status personal grav, periculos în perspectivă, degradant. Femeia alcoolică devine stigmatizată din acel moment. O paria a societății. În România, din 20 de milioane de locuitori, cel puțin un milion, potrivit estimărilor, sunt alcoolici. O parte semnificativă sunt femei.

Insula Speranței

Din nefericire, în România (situată pe locul al zecelea în lume la consumul de alcool), societatea nu este aproape deloc pregătită să facă față acestui îngrijorător fenomen. În această mare de dezinteres al autorităților, care ar trebui, evident, să manifeste grijă și preocupare față de această masă de nefericiți, de oameni suferinzi – fiindcă alcoolismul este o boală! – au apărut, slavă Domnului, insule ale speranței. Locuri, centre, așezăminte înființate și organizate de oameni inimoși, sensibili la acest gen de suferințe, care le-au întins o mână acestor oameni. Năpăstuiți ai sorții, victime ale propriilor lor vieți! Este și cazul Așezământului pentru Tratarea Dependenței de Alcool și Droguri „Insula Speranței“ din comuna Șelimbăr (lângă Sibiu), Centru terapeutic destinat exclusiv femeilor dependente de alcool, înființat în 1997 de Asociația Crucea Albastră din România, parte a organizației internaționale ce poartă acest nume. Pe scurt, Asociația Crucea Albastră a fost fondată în 1877, de către preotul elvețian Louis-Lucien Rochat, luându-și numele de la Federația Internațională a Crucii Roșii, cu sediul la Geneva (Elveția), ca o mișcare creștină de ajutorare a persoanelor cu dependență de alcool și a familiilor lor. Astăzi, Federația Internațională Crucea Albastră este activă în peste 40 de ţări. Președintele asociației este părintele Constantin Necula, o personalitate în Sibiu, conferenţiar doctor la Facultatea de Teologie din cadrul Universităţii „Lucian Blaga“ Sibiu, autor a peste 40 de volume, multe dintre acestea dedicate tratării viciilor care pun stăpânire pe sufletele oamenilor, credincioșilor.

Din 1997 până în 2007, acest așezământ a funcționat într-o casă parohială din comuna Vurpăr. O clădire veche, cu încălzire pe lemne, în care, după cum mi-a spus una dintre veteranele acestui centru, apa era adusă din vale, dintr-un alt sat, în bidoane și canistre pe care le cărau chiar ele, femeile care beneficiau de terapie antialcool. În 2007, a fost ridicat actualul așezământ, o vilă modernă, utilată complet, caldă și primitoare, un loc unde cele care locuiesc acolo și-au pus amprenta în mod specific. Și aici reporterul face trimitere și conexiune cu varianta masculină a acestui așezământ, Centrul Nazareth din comuna Șura Mică, situat la 15 kilometri de Sibiu, unde sunt tratați bărbații – tineri, maturi și chiar mai în vârstă – dependenți de alcool, droguri sau jocuri de noroc.

Numitorul comun al celor două așezăminte sunt atenția, preocuparea față de problemele persoanelor care suferă de aceste dependențe, tratate, desigur, în mod specific.

În principal, terapia dependenților de alcool sau droguri, a femeilor, fiindcă despre ele vorbim, constă în ședințe de terapie de grup, ergoterapie (terapie ocupațională în care femeile dependente de alcool sau droguri își umplu timpul cu fel și fel de activități, de la croșetat, tricotat, făcut păpuși, pictat până la bucătărit sau alte treburi gospodărești).

Când am pășit prima oară pe „Insula Speranței“, eu, reporterul, m-am lovit de două obstacole. Primul a fost Absti, un caniş metis cu trăsături de ciobănesc mioritic, cu nume sugestiv (de la abstinență). Nu suportă bărbații. Asta, după o mai veche experiență prin care a trecut, când a fost cât pe ce să fie săltat din stradă de hingheri. Al doilea obstacol a fost reticența unora dintre locatarele așezământului de a sta de vorbă cu un ziarist. „A venit o ziaristă de la o televiziune, îmi spune una din veteranele locului, și, după ce s-a dat prietenoasă cu noi, ne-a făcut de ocară. A zis de noi că suntem niște alcooliste păzite de un câine. Aveam pe atunci la Vurpăr un ciobănesc pe care îl chema Prăpăd. S-au folosit și de asta“, își varsă năduful femeia. În cele din urmă, stabilim o conexiune rezonabilă, iar atmosfera se relaxează. Este evident, după ce reporterul a stat de vorbă și cu locatarii așezământului de bărbați dependenţi de alcool, că femeile comunică mai greu despre problema pe care o au cu alcoolul, se deschid mai greu. Simt o mare rușine față de situația în care au ajuns. Se închid în ele. Au impresia că o lume întreagă le judecă și le blamează, când de fapt ele sunt victime. Făpturi gingașe, vulnerabile, care au fost răpite din propria lor viață de probleme, de situații cărora nu le-au mai putut face față, de traume mari. Femei, fete odinioară, care au fost abuzate. De părinți, de rude. Care au fost violate pe când erau lipsite de apărare. Femei care au avut relații sau căsnicii toxice, în care au fost bătute, maltratate, înșelate, ignorate, terfelite. Zdrobite! Femei rănite. Care încearcă să se regăsească. Să renască, să redescopere viața, firescul. Claudia, Norica și Anica au acceptat să-și povestească viața, întâmplările și tot ce le-a tras în jos și, ulterior, ceea ce le-a adus la Insula Speranței.

„A fost distracție la început. Alcool și ecstasy. M-am dus în cap. După 13 ani, m-am trezit brusc!“

Claudia este una dintre puținele locatare de la Insula Speranței care au venit din proprie inițiativă, în noiembrie trecut, să-și trateze dependența de alcool. Are 37 de ani, s-a născut la Târgu Neamț, iar ultimii zece ani și i-a petrecut în Portugalia. A absolvit Facultatea de Educație Fizică și a fost profesoară de sport după ce, până pe la vreo 20 de ani, a practicat atletismul, fiind specializată pe probele de semifond, fond și cros. E o femeie micuță, drăguță, cu zâmbet larg și frumos, cu un bun tonus, o femeie care, la prima vedere, nu pare să fi avut vreodată probleme cu drogurile sau alcoolul. Fiindcă, iată, Claudia face parte din acea categorie de dependenți care au fost la un moment dat sclavii atât ai alcoolului, cât și ai drogurilor.

„M-am apucat prin 2001, împreună cu prietenul meu. Nu, nu am pățit nimic traumatizant care să mă împingă spre droguri“, îmi spune Claudia, zâmbind ca și cum amintirile o bucură. „Pur și simplu o făceam din distracție. Vinerea, sâmbăta, săptămână de săptămână băteam cluburile. Shoturi, cocktailuri, bere, vin. Și fumam marijuana. Era superdistracție, ne simțeam bine. Viață, ce mai! Ușor-ușor, am ajuns la ecstasy. Alcool și ecstasy, asta era rețeta fericirii! Abia așteptam să mergem să beau și să trag pe nas. Să ajung high! Ne mergea totul de minune. Eram de șapte ani cu prietenul meu și ne mergea bine. Cu familia – aveam case, mașini – pusesem pe picioare o afacere care ne aducea bani frumoși. Aveam viață frumoasă“, își continuă Claudia povestea. Stăm la o masă într-o încăpere de la parterul așezământului. În jurul nostru, atârnate pe pereți sau pe ușă ori așezate pe pervaz, sunt tot felul de lucrușoare tricotate sau croșetate. Îmi fac ochii roată și văd într-un cui de pe ușă mai multe traiste, trăistuțe de diferite culori, pe pereți carpete și niște bufnițe mari, împletite din lână nevopsită. Îmi surprinde mișcarea, sare de pe scaun, ia din perete două bufnițe mari: „Îți plac? Eu le-am făcut“ și le vântură în fața mea bucurându-se ca un copil! „Sunt atât de fericită că le-am făcut! Aici am învățat să tricotez, să croșetez. Dar hai să-ți spun cum am ajuns aici!“ Se așază din nou pe scaun, cu bufnițele pe genunchi, și continuă povestea. Claudia a venit la Insula Speranței în noiembrie anul trecut. S-a adaptat rapid și spune că a venit singură, că decizia i-a aparținut în exclusivitate și asta a ajutat-o foarte mult. Deja simte că terapia are efect. Se simte mult mai bine, nu mai este deprimată diminețile. „De ani de zile nu mai știam cum sunt eu de fapt. Credeam că sunt depresivă, aveam perioade de tristeți. Nu! Eu sunt de fapt așa: cea care nu bea alcool și care gândește limpede.“ După ce termină terapia, în momentul în care va fi sigură că a tăiat orice cale de întoarcere spre alcool, Claudia și-a propus să-și ia permisul auto, apoi să se întoarcă în Portugalia, împreună cu soțul ei, după ce acesta își va încheia contractul din Arabia Saudită.

De la roba de avocat la două sticle de vodcă pe zi

Are trupul firav, ochii tulburi și umezi, marcați de un consum îndelungat de alcool, un chip răvășit de viciu, pielea roșiatică și lăsată. Emană tristețe, dar și o zbatere de pasăre care vrea să scape din capcană. „Mă cheamă Anica, am 42 de ani, sunt avocat și am dat în patima alcoolului“, se prezintă femeia din fața mea. Are cuvinte alese, fraze bine conturate și pare sigură pe ea. Se văd și nivelul de instruire și cultură și practica de avocat. „Sunt din Piatra Neamț și am studiat în Iași. Cât am fost studentă, nu am știu ce e distracția. Nu am știut ce înseamnă discotecă, prieten, sex. De alcool nici nu mai vorbesc. Apoi, după absolvire, s-a întâmplat că m-am îndrăgostit de un băiat. Trebuia să fie iubirea vieții mele. Urma să ne căsătorim. Eu îmi luasem post de judecător într-un oraș din Ardeal. Acolo mi-am și cunoscut, de altfel, iubitul. Într-o zi, când eram în sala de judecată, am primit vestea. Iubitul meu, acela care urma să-mi devină soț, murise într-un accident de mașină. A fost ca o avalanșă care m-a izbit brusc. Zile întregi nu mi-a venit să cred. Creierul meu refuza să accepte informația asta. Iubitul meu, dragostea mea, sufletul meu murise. Între fiarele unei mașini. Atunci a început declinul meu. Perioade de tristețe adâncă, apatie, frică de lumea din jur. M-am apucat de băut. Treptat, am ajuns la o sticlă de tărie pe zi. Vodcă, whisky. La 30 de ani, am început să beau începând de dimineața. Am ajuns la două sticle de vodcă pe zi. Trebuia să-mi anesteziez simțurile, să-mi înec durerea din suflet. Băutura devenise necesitate, nu mai era plăcere. Mi-am făcut un alt prieten. De condiție socială sub a mea. Era tehnician veterinar. Avea un teren într-un orășel din Ardeal. Eu am pus banii și am încercat să facem o casă. Avem un fiu. Are nouă ani și stă la el, desigur. Băutura mă distrugea încetul cu încetul. Am început să pierd clienți. Nu mai tratam procesele cu seriozitate. Trișam. Nu mai țineam cont de interesul clienților. Urmăream doar să fac niște bani ca să-mi iau băutură.“ Anica se oprește brusc. Ochii i se umezesc și mai mult. E pe cale să izbucnească în plâns. Își mușcă buzele și trage adânc, de câteva ori, aer în piept. Degetele îi trosnesc sub focul frământării. „Acasă au început bătăile. Bărbatu-meu mă snopea aproape în fiecare zi. Pumni, palme peste față, picioare… unde apuca. Într-o zi, am fost luată de SMURD. A venit și Poliția. Multiple fracturi faciale. Am rămas singură. Copilul – la el.“ Povestea Anicăi curge cu tumult. La fiecare frază pe care o încheie, se simt crisparea, disperarea de a se agăța de ceva, de orice care s-o smulgă din trecutul ei alcoolic. „Am vrut să mă duc la o mănăstire, ca să scap de viciu și să-mi găsesc liniștea. Dar am ajuns la o clinică de dezintoxicare. Apoi, din noiembrie anul trecut, aici.“ Se oprește și răsuflă parcă ușurată și tace câteva minute. Privește cerul prin fereastră și pare că ascultă ce vorbesc celelalte fete, care se uită la televizor alături, în living. Revine la discuție, de data aceasta mai relaxată. „Am sprijinul familiei, mama, frații mei. Și asta mă ajută enorm. Îi simt aproape. Frățiorul meu mai mic cu 11 ani, care e muzician și pe care l-am susținut financiar și nu numai ca să-și urmeze cariera, îmi achită șederea aici. O face cu toată dragostea. Îl iubesc. Îi iubesc enorm pe ai mei și mă simt protejată. Când o să ies de aici, când o să știu că n-o să mai cad în ghearele alcoolului, îmi voi reface viața. O voi lua de la zero. Într-un oraș nou. Voi intra din nou în barou. Vreau să trăiesc frumos. Îmi vreau copilul înapoi. Vreau să mă privească și să vadă un chip senin, curat. Să știe că mama lui nu-l va mai părăsi, că mama lui nu se va mai pierde în acea lume de ceață, de durere, de neclar. Îmi vreau viața înapoi. Și o voi avea!“

Fiul – în Legiune, mama – alcoolică

Motivele pentru care femeile se apucă de băut și ajung la abuz sunt, așa cum spuneam la început, diverse. Am întâlnit la Insula Speranței un caz (sunt convins) unic din acest punct de vedere. În urmă cu 15 ani, băiatul Noricăi, o femeie care are acum 64 de ani, se înrola în Legiunea Străină. Se știe că puțini care se aruncă în această aventură rezistă acelei lumi distincte printre toate armele și structurile armate din lume. Fiul Noricăi a rezistat întreg stagiul, și-a onorat contractul standard de 15 ani, iar în scurt timp se va întoarce acasă. Retras din Legiune cu gradul de căpitan, Andrei (să-i spunem) și-a pus în pericol în toată această perioadă nu doar viața lui, ci și pe a mamei. A Noricăi. Desigur, fără să fi avut vreo clipă această intenție. Femeia ne spune de ce: „În primii ani a fost bine. Vorbeam regulat cu el, știam în mare ce face, că e în Europa, în Franța, că are diferite perioade de instrucție. Apoi, a început să plece în misiuni. Din ce în ce mai lungi. Mă suna și îmi spunea: «Mamă, vezi că plec în Africa Centrală. Mamă, vezi că plec în Mexic. În Orient, Kosovo… Te sun când mă întorc». Se întorcea după un an, după un an și jumătate. După doi ani. În tot timpul acesta, nu știam nimic de băiatul meu. Sunam la el la bază, dar nu aveau voie să-mi spună nimic. Vă dați seama prin ce treceam?! An după an înduram această stare de neliniște, de frică: ce e cu băiatul meu? ce face el acolo? Știam că e în tot felul de războaie, misiuni de comando. Putea fi împușcat, ucis oricând. Cum să trec eu prin asta? Lucram într-o tipografie. Mi-a murit soțul. Anul trecut. La scurt timp, a murit și mama. M-am apucat de băut. Coniac. Beam cu niște prietene și beam și acasă. Înainte de culcare, beam câte 200 de mililitri de coniac ca să pot dormi, să-mi amețesc gândurile, să alung frica și gândurile negre. În ultimele șase luni, înainte să vin aici, beam enorm. Mi-am dat seama că mă pierd și am hotărât să vin aici. Vreau să mă vindec. Nu mai am nicio emoție față de băutură, nu mă mai gândesc la coniac. Acum, când știu că băiatul se întoarce acasă (are 37 de ani), sunt mai liniștită. Mai stau aici cât trebuie, ca să știu eu că am scăpat de această năpastă. De alcool. Când ies de aici, îmi iau viața de la zero!“ Norica își pleacă ochii spre lucrul din mână, spre croșetele pe care le-a ținut tot timpul în palmă, și nu-i mai ridică de acolo. Semn că discuția noastră s-a încheiat.

Familia, un loc de muncă, credinţa: şansele reuşitei

„Îmi voi lua viața de la zero când o să ies de aici“, toate spun asta la Insula Speranței. În fața mea stă Eva, ergoterapeuta centrului, ingineră de profesie, care slujește cu drag la Insula Speranței de 16 ani. Ea este cea care aplică locatarelor de la Insula Speranței terapii ocupaționale. Vindecare prin lucru manual. Tricotat, croșetat, olărit, confecționat păpuși și articole de artizanat. „Aici, îmi spune Eva, toată lumea are un program de respectat. Orele de terapie cu psihologii centrului, sarcinile administrative, curățenie peste tot, bucătărie, grădină. Așadar, spuneam, toate zic că o vor lua de la zero după ce pleacă de aici. Adevărul e că reușesc cele care au un sprijin afară. Familie, un loc de muncă, credință. Eu am o vorbă: şi o masă, ca să stea dreaptă, are nevoie de trei picioare. Din nefericire, cele care, atunci când ies, sunt singure cad din nou în patima băuturii. Și drumul ăsta nu duce decât la mormânt. Dar cele mai multe din fetele care trec pe-aici – eu așa le zic, «fetele mele» –, datorită programului de aici, prin tot ceea ce înseamnă el, devin abstinente și își pot vedea mai departe de viața lor, liniștite.“ Eva vrea să-și încheie relatarea în notă optimistă. Îmi spune despre o mulțime de foste locatare de la Insula Speranței care au scăpat de patimă și au reușit să se reintegreze în familiile lor sau care și-au întemeiat familii cărora li s-au dedicat lăsând trecutul și viciul, care le-a făcut să piardă ani frumoși din viață, undeva în spate, încuiate într-un cotlon al minții și al sufletului în care n-au de gând să mai umble vreodată.

Dincolo de camera în care am stat de vorbă cu Eva, fetele s-au strâns pentru ședința de terapie în grup de după-amiază. Le asistă și le îndrumă, le ascultă și încearcă să scoată la suprafață cele mai ascunse gânduri și sentimente Ana Maria Fulea, psihoterapeut la Insula Speranței. „Femeile sunt mai rușinoase când e să vorbească despre viciul lor, îmi spusese Ana Maria înainte să vorbesc cu fetele. Le vine greu să recunoască faptul că au fost alcoolice. Că, de fapt, sunt alcoolice. Dar încet-încet, după ce se obișnuiesc cu locul, una cu alta, cu mine, se destind. Pe lângă ședințele de terapie în grup și ergoterapie, noi aplicăm aici și autoterapia.“ Autoterapia, am aflat, este tot terapie de grup, doar că moderatoare este chiar una dintre ele. Le ajută foarte mult. Practic, prin rolul de moderatoare, reușesc să se privească critic, dar în spirit constructiv, fără să se autoînvinovățească și să se blameze pentru viciul lor. Simt că le pot ajuta pe celelalte și asta le dă putere. De la psihoterapeutul Ana Maria Fulea am aflat că cele mai motivate beneficiare ale programului antidependență aplicat la Centrul „Insula Speranței“ sunt femeile care au copii. Gândul la fiii sau fiicele lor, la așteptările celor de acasă le dă puteri să învingă răul absolut din viața lor, alcoolul!

Sufletul și principalul coordonator al Centrului de tratament „Insula Speranței“ este dr. Holger Lux, care a și venit cu propunerea de numire a centrului astfel. Centrul a fost înfiinţat în cadrul unui proiect finanțat în primii doi ani din fonduri europene (PHARE-LIEN). Proiectul respectiv a fost scris chiar de dr. Lux, împreună cu preşedintele fondator al Asociaţiei Crucea Albastră din România, preotul luteran dr. Christian Weiss. Dr. Lux susține câte o ședință de terapie de grup pe săptămână la Insula Speranței, în paralel cu cele pe care le are la centrul similar pentru bărbați, Casa Olarului, din comuna Șura Mică. Totodată, el asigură asistența de medicină primară în cele două centre.

Iar dacă dr. Holger Lux este sufletul, Marius Olteanu, directorul executiv al asociației, este creierul programului. „Este un proiect inițiat și adus la viață cu mult suflet, dar și cu mari eforturi ale unor oameni care au înțeles necesitatea existenței unui astfel de așezământ întru ajutorarea celor dependenți de atâtea și atâtea rele. În principal, Centrul pentru femei Insula Speranței, la fel precum cel pentru bărbați, Casa Olarului, din Șura Mică, este finanțat prin contribuții ale beneficiarilor programului – nu le spunem pacienți, mai degrabă locatari (70 de lei pe zi, însemnând cazare, masă și servicii terapeutice) –, prin donații internaționale și naționale și prin subvenții de stat, Ministerul Muncii asigurând 20 de lei pe zi pentru fiecare beneficiar al programului nostru de recuperare. Ne-am propus și sperăm să realizăm acest lucru chiar în 2015, respectiv să mutăm acest Centru pentru femei la Șura Mică, unde se află şi Casa Olarului. Avem mult mai mult spațiu, totul ar putea fi administrat cu mai multă eficiență, iar gama de terapie ocupațională pentru femeile de aici, de la Insula Speranței, ar fi mult mai largă. Acolo avem grădini, livadă, creștem animale, iar peisajul este superb“, conchide Marius Olteanu.

Insula Speranței din Șelimbăr (Sibiu) chiar este o insulă într-o mare de prejudecăți, un țărm, poate al unei ultime șanse pe care femei chinuite de un viciu ingrat și-o mai pot acorda întru salvarea corpurilor și sufletelor lor și chiar a umanității fiecăreia dintre ele. Alcoolul, cu tot ceea ce reprezintă el, deprindere, obișnuință, abuz, companion parșiv de zi cu zi, poate deveni o amintire în viața nefericitelor care vin cu speranță aici, printr-un exercițiu de voință, abil și eficient dirijat de profesioniști ai minții și sufletului. De la înființarea Centrului pentru recuperarea femeilor dependente de alcool, aproape 1.000 de femei tinere sau mature au trecut prin acest purgatoriu. Majoritatea au lăsat definitiv în urmă aburii alcoolului și răul suferit ani de-a rândul.