Esti aici
Femeia.ro > Sanatate > Medicina naturista > Medicina in preistorie

Medicina in preistorie

Tratamentele și procedurile medicale au apărut cu mii de ani înainte de Hristos. În lipsa dovezilor scrise, oamenii de știință le-au aflat din descoperirile arheologice.
Medicina preistorică este legată de artefacte, picturi (care înfățișau spirite, șamani îmbrăcați în piei de animale sau chiar în animale întregi), cranii și schelete, fiind vorba de milenii întregi înaintea apariției scrisului.

Natural și supranatural

Preistoricii credeau în natural și supranatural. Bolile erau provocate de zei, spirite și blesteme. Convingerile spirituale și superstițiile stăteau la baza diagnosticelor și a speranței de vindecare. Nu-și puteau explica universul sau de ce se îmbolnăveau oamenii și tratau cu ierburi rănile minore și gâtul inflamat, iar încheieturile rupte le remediau cu argilă în loc de bandaje. Iar când juliturile se infectau, chemau șamanul, întruchiparea celui mai înalt dintre spirite, înzestrat de zei cu abilități medicale, fără ca el să aibă vreo noțiune în domeniu. Exista un astfel de vrăjitor în fiecare trib. Doar el putea să stăpânească și să elibereze spiritul malefic ce s-a strecurat în organism și să vindece pacientul. Iar dacă acesta nu se făcea bine, se presupunea că spiritul care a provocat boala a fost prea puternic. Șamanul avea, de asemenea, puterea de a declanșa boli: cu ajutorul unui băț, el aducea sau lua din corp spiritul malefic. Iar în loc de diagnostic, vindecătorul spiritual rostea rugăciuni, cânta și prescria amulete.

Ierburi, argilă și magie

Oamenii peșterilor duceau un trai greu: nu se hrăneau potrivit, nu aveau haine, luau boli de la animale, aveau o viață scurtă. Totuși, nu se îmbolnăveau prea ușor, nu locuiau într-un mediu poluat și, fiind vânători, nu flămânzeau deloc.
Nu există dovezi care să demonstreze că preistoricii cunoșteau natura reală a bolii, însă, în ciuda acestor lipsuri, ei știau să folosească plantele (ierburi și rădăcini) și diverse substanțe ca remedii. Șamanul era cel care se ocupa cu strângerea lor. Durerea în gât era alinată cu plante și băuturi pe bază de miere. Mult mai târziu, tot pentru desfundarea căilor respiratorii, aborigenii australieni (ei au servit drept element de comparație pentru cercetătorii moderni, fiindcă trăiau foarte asemănător cu populațiile preistorice) foloseau frunze de eucalipt zdrobite. Oamenii imitau comportamentul animalelor (o fac de sute de mii de ani), o altă practică frecventă fiind geofagia: mâncau calcar și pământ, având credința că acestea sunt vindecătoare. Tot de la animale copiau reflexul de a-și linge rănile provocate de înțepături de insecte pentru a opri sângerarea sau se scufundau în apă rece și aplicau nămol pe zonele iritate. Rămâneau însă la părerea că spiritele erau cele care îi vindecau în cele din urmă, nu substanțele ingerate, nici compresele.

Metode chirurgicale

Uneltele de cioplit și de tăiat sugerează că popoarele preistorice știau câte ceva despre operații. În majoritatea tratamentelor, fie că era vorba de crize de epilepsie, migrene sau de tulburări mentale, se trecea la găurirea capului pacientului pentru a permite demonului să iasă din corp (dovezi stau craniile găurite, însă nu cele ale copiilor, ei nefiind supuși chinurilor). Procedura, numită trepanare (îndepărtarea unui fragment din craniu), ucidea majoritatea pacienților, care, în lipsa anesteziei, mureau de durere. Mulți însă trăiau după intervenție (chiar purtau la gât osul respectiv pe post de talisman, ca să țină la distanță spiritele malefice). În unele cazuri, osul se refăcea, ceea ce arată că unele intervenții erau realizate cu oarecare pricepere în ale anatomiei.

Speranța de viață

Oasele din paleolitic, mezolitic și neolitic arată că oamenii acelor epoci trăiau în medie 30-40 de ani, iar bărbații erau mai longevivi. Femeile treceau prin multe sarcini și tot ele sufereau de malnutriție cronică din copilărie până la vârsta adultă. Erau mai puțin rezistente la boli pentru că stăteau mai mult acasă, cultivau plante, se ocupau de copii. În schimb, bărbații, fiind vânători, erau mai bine hrăniți.
În vremurile preistorice, nu existau epidemii, fiindcă oamenii nu rămâneau mult într-un loc. Tocmai acest stil de viață, diferit de-a lungul unor perioade scurte, făcea ca primitivii să nu sufere de aceleași boli în mod repetat. Este vorba de perși, babilonieni, populațiile din Valea Indului, China sau Egipt. Aceștia formau triburi și se adăposteau în peșteri sau în apropierea râurilor.

Boli străvechi

Cele mai frecvente probleme erau fracturile. În timp ce unii rămâneau cu mici deformări, existau cazuri de infecții (osteomielită, în termenii de azi) fie pe suprafața osului, fie în interior. Craniile analizate au scos la iveală decalcifieri, osteofite și slăbiciune osoasă, ca efecte secundare. Și cariile erau o problemă, mai ales în paleoliticul târziu. Alte boli frecvente erau osteoartrita și discopatia lombară (oamenii ridicau pietre imense), infecțiile (fiind vânători, se tăiau, iar în lipsa antibioticelor, rănile se infectau și le puneau viața în pericol), anemia (larg răspândită din cauza lipsei de vitamina D).

 
Articol preluat din revista Femeia de Azi, nr.33/21.08.2014
Autor: Lidia Năstase
Sursa foto: Fotolia


Lasă un răspuns

Sus