Esti aici
Femeia.ro > Vedete > Nuami Dinescu: Viitorul înseamnă să nu permiți nimănui să-ți ia speranța

Nuami Dinescu: Viitorul înseamnă să nu permiți nimănui să-ți ia speranța

Pe Nuami Dinescu o știm drept Tanța. Însă ea a fost și este cu mult mai mult: o actriță talentată, cu o cultură solidă, plină de voioșie și de drag de oameni.

Actrița Nuami Dinescu nu încetează să ne surprindă. A debutat la Craiova, la Teatrul de Păpuși, și viața ei a fost mereu în continuă schimbare și căutare. Cert e că ne-am dori să o vedem pe scenă. Mult, foarte mult. O vedem la televizor. Are forța să fie mereu în vervă, să transmită o stare de bucurie și poftă de viață. Un om așa cum rar mai întâlnești, de o modestie, o franchețe și o cultură dezarmante. Rolul Tanța, asistenta lui Teo, a făcut-o celebră. Însă ea este infinit mai mult de atât: tonică, romantică, expresivă, sufletistă… o combinație imbatabilă pentru televiziune.

Cine ți-a ales prenumele?

Mama e ”vinovata”. E ales din Biblie de mama, pentru că personajul Naomi era o femeie bună și blândă. Naomi însăși, tălmăcindu-și numele, strigă în fața locuitorilor din Betleem: “Nu-mi mai ziceți Naomi; ziceți-mi Mara căci Cel Atotputernic m-a umplut de amărăciune”. Rămăsese văduvă și fără cei doi băieți, doar cu cele două nurori. De asta mama mea l-a ”sucit” și a ieșit Nuami.

Decentă și cu simțul umorului, știi să ascunzi câte ceva din viața ta. Cine e Nuami, acasă? 

O femeie-copil care se crește zi de zi, care își face curat și liniște în cap și în suflet, care își duce bătăliile cu viața, cu temerile, cu speranțele. Decența și simțul umorului sunt, cred, moștenite de la ai mei, mi-e frică de ridicol ceva de groază și atunci combinația e bună. Nu ascund nimic, pur și simplu unele lucruri nu sunt de arătat, sunt ale mele, le duc singură. 

Cât de mare e familia ta?

Nu atât de mare pe cât aș fi vrut, dar, dacă punem la socoteală și oamenii din viața mea, cei în mâinile cărora mi-aș pune viața fără să șovăi, ieșim la o socoteală bună. Punem și câinii, și pisicile la socoteală.

Te înconjori de frumos și de frumusețe?

Nu mă ascund într-o bulă în care e doar frumos și bine pentru că viața nu e așa. Am în casa mea și în viața mea intimă privilegiile care mă țin așa cum sunt, tânără și puternică în inima mea; viața înseamnă să o vezi așa cum e ea, cu bune și rele, cu neșanse, cu întâmplări mai fericite, fără să lași să intre dârele de mocirlă care îți intră în viață, adesea, pe lîngă alte evenimente. Și să încerci să faci curat acolo unde poți, ca să poată apărea frumusețea. 

Cum s-au echilibrat în sufletul tău urâtul și frumosul?

Sunt o persoană, din păcate, foarte analitică și cerebrală. Din păcate, zic, pentru că asta înseamnă despicat firul în patru obsesiv, încercând să înțeleg mereu de ce. Nu e calea cea mai bună, dar tocmai defectul asta m-a ajutat să clarific cumva lucrurile și să înțeleg că frumosul nu e mereu frumos, că urâtul e de preferat unei minciuni frumoase, că termenii sunt subiectivi și că pot greși neanalizind situația în profunzime.   

Drumul tău în carieră este ceea ce ai visat?

Când aveam 20 de ani, mergeam des la spectacole de teatru, era singura mea cale de vindecare de toate câte mă dureau; nu mi-am făcut niciun fel de vise sau planuri, am făcut câte un pas către ce am simțit că mă ajută să trăiesc, am muncit ca o cârtiță oarbă care săpa câte un pic în întuneric, să-și facă loc. Abia acum visez…

Profesia și bucuria de a lucra ceea ce îți place sunt esențiale pentru o femeie?

Sunt vitale. Bucuria de a lucra ce-ți place și să și poți trăi din asta e un dar de sus. Uneori, când lumea ți se prăbușește, profesia și bucuria asta te ajută să te ridici și să mergi mai departe, fără ranchiună și păreri de rău. Oamenii uită, se plictisesc, le trece iubirea și te pot răni teribil căutându-și propria fericire. Ce-ți mai rămâne în afară de lacrimi? Când ai un asemenea privilegiu, să faci meseria care îți place, îți iei câtă forță mai ai, te concentrezi pe munca ta, îți duci toată energia către creație și uite așa, fără să realizezi, începi să ierți, să te vindeci, să mergi mai departe. Cred că e la fel și pentru bărbați, ba îndrăznesc să cred că lor le e și mai greu, mai ales că nu au obișnuința de a vorbi despre ce îi doare.

Nu o mai iubești pe Tanța. Ai scăpat greu de ea?

Nu am spus niciodată asta. Tanța a fost un personaj care a “dispărut” în ziua în care colaborarea cu Teo s-a încheiat. Că lumea o ține minte e încă o dovadă că sunt un actor talentat, ce să zic. Nici nu știu dacă am scăpat de tot de ea, lumea încă mai șușotește “uite-o pe Tanța care era cu Teo” doar că acum știu și numele meu, și emsiunile pe care le fac. 

Partea cea mai dureroasă, dacă vrei, a venit de la cei din “breaslă” care nu știau cine sunt, care habar nu aveau cine e actorul din spatele personajului. Ei au fost adevărata dezamăgire, nu publicul care a iubit-o și a râs cu ea. După ce scrii că nu am umor și nici rost lângă Teo și, după ani, mă vezi în carne și oase la un concert cu VH2 cântând din toți plămânii cu Cotabiță și îmi spui “habar nu aveam că ești așa!”, te întreb cum rămîne cu valul de neîncredere pe care l-ai aruncat în lume? Despre asta a fost vorba. Au fost câțiva oameni din presă care au scris răutăți la adresa personajului, lovind de fapt în viața mea, tăindu-mi efectiv șansa de a-mi face mai departe meseria. Sigur, cu unii m-am întâlnit, că lumea e mică, și i-am intrebat ”asta crezi și acum despre mine?” Explicațiile aproape bâlbâite m-au făcut să râd. Poate de asta cred că trebuie să citești de 100 de ori când scrii ceva și îi dai drumul în lume. Ce spui/scrii poate face praf viața unui om. Dacă poți să zici că ești om de presă și poți trăi așa… do it!

Ce experiențe de călătorie, spirituale au schimbat ceva în viziunea ta asupra vieții?

Fiecare drum pe care îl fac înseamnă ceva nou pentru mine, fie că e la Sâmbăta de Sus sau la Veneția, ori în Paris sau Palestina, toate locurile astea sunt prilej de introspecție, ceva din energia locurilor și istoria lor fac curățenie în mine. M-am întors de fiecare dată cu promisiunea de a fi mai bună, mai blândă, mai înțeleaptă, mai îngăduitoare. Încerc să-mi zâmbesc mie și lumii, să mă iert întâi pe mine ca să pot ierta tot ce va veni. Știu, sună foarte pretențios, dar singura cale, cred, e să înțelegi că nu suntem toți la fel, că pentru unii merge o cheie comună, pentru alții trebuie să cauți îndelung o cale de a ajunge la ei, blândețea și bunătatea au funcționat adesea. Chiar dacă uneori zidurile par de netrecut, bați la ușa inimii cu dragoste, cu răbdare și sfială și speri că, de dincolo de zid, cineva se va îmblânzi și va dărâma zidul. 

Se vorbește mult despre reinventare. Chiar ne reinventăm sau ne urmăm calea?

Da, cred că stă în puterea noastră să ne reinventăm și când spun asta mă gândesc la forța interioară de a te ridica după fiecare cădere și de a o lua de la capăt. De a căuta în resorturile cele mai adînci abilități de care nu aveai habar, de a găsi în tine acel ceva care să te facă să spui singur ”nu am crezut vreodată că o să pot”. Reinventarea, cred, înseamnă o perpetuă căutare a ta către o formă cât mai aproape de perfecțiune. Toți tindem către perfecțiune, mărturisit sau nu. Lupta continuă de a fi mai bun, de a depăși barierele, de ieși din zona de confort, de a face lucruri la care altădată nici nu visai, curajul de a- ți asuma singuratea, un proiect nou, o relație nepotrivită, un nou început într-o altă țară, toate astea sunt parte din reinventare. Cât despre cale… de unde știm care ne e calea? Faci ce trebuie sau ce simți și calea se va deschide în fața ta. 

Ce oameni și locuri iubești?

În fiecare loc pe care l-am văzut mi-am lăsat o parte din inimă; m-am îndrăgostit de Palestina, aș putea trăi liniștită pe Valea Loarei sau în Lourdes, m-am simți atât de eliberă în Veneția, atât de fericită în Maramureș… nu e loc în care să fi călcat și pe care să nu-l iubesc, de-aia mi-e așa de greu când mă întorc. Oamenii pe care îi iubesc sunt oamenii buni, oamenii care fac bine, oamenii cărora le pasă de semeni, oamenii care se simt și trăiesc liberi ca pasărea cerului…

Cât din timpul tău îți mai aparține?

Tot timpul e al meu, că eu îl împart și cine împarte parte-și face. Diminețile sunt ale mele în mod deosebit. Cam o oră, cât beau cafeaua, verific și răspund la mailuri, rezolv chestii tehnice, mai scriu câte un pic, doar, doar reușesc să mai pun câte ceva pe siteul nuami.ro. și apoi plec la treaba care poate să fie o filmare, o emisiune sau la sala de sport. Fecioara din mine e organizată și încearcă să fie și eficientă. Strecor tot, am căpătat abilitatea asta, să stabilesc prioritățile.

Dar dragostea ține de vârstă? 

Nici vorbă. Paradoxul e în floare când vârsta din buletin are niște cifre și tu nu ai nicio treabă cu ele. Inima rămâne tânără și plină de iubire, ea nu renunță să-și găsească aliați niciodată. Eu habar nu am câți ani am, jur (nu râde, cîteodată trebuie să socotesc în ce an m-am născut!), uneori am senzația că timpul curge în sens invers pentru mine. Știu, teoretic nu întinerește nimeni, dar unii așa se simt…

Femeile se tem de pragul de 45 de ani ca și cum ele, de la această vârstă sunt anulate social ca femei. Rămân mămici care așteaptă să devină bunici, neveste, angajatorii caută o modalitate prin care să le concedieze… Care e soluția ta?

La 45 a fost un prag si pentru mine din mai multe puncte de vedere, dar forța aia despre care vorbeam mai sus m-a ridicat, nu m-a lăsat să cad în cursa asta cu anii. Da, așa e cu angajatorii, și prin teatre e concurs, dar e cu limită de vârstă, e și ăsta un motiv pentru care sunt încă freelancer, dar asta nu trebuie să te încurce. Eu nu am fost niciodată în sensul real al  cuvântului nevastă, soție, mamă. Am avut o poveste frumoasă în care am trăit amândoi de parcă eram studenți, poate și asta m-a ținut departe de blazarea lumii și a vârstei. Când el îți explică noțiuni de fizică cuantică și te uiți la dezastre si Stargate nu ai cum să fii doar nevastă și soție. E mai mult de atât, e ceva ce consolidează o relație și după ce se termină. Sună ciudat, dar nouă ne-a ieșit. Soluția mea e să-ți păstrezi independența și sănătatea fizică și mintală, să poți să fii pe picioarele tale, să poți încerca tot ce îți iese în cale. De asta e imperios necesar să fii instruit, să nu arzi etape, să fii printre cei mai buni, asta va fi mereu un avantaj. Tu cu mintea ta o poți lua mereu de la capăt.

Ai revenit mereu în televiziune. E important?

Da, e important. În televiziune nu poți să-ți permiți pauze cu tine, nu-ți permiți să lâncezești, nu-ți permiți să lenevești, e un antrenament continuu pentru că în fața camerei se văd toate imperfecțiunile, și nu doar cele fizice. Trebuie să recunosc sincer că iubesc de mor adrenalina aia de fiecare zi cu discuțiile dinaintea emisiunii care sunt uneori foarte aprinse, cu toate încurcăturile care apar la direct, cu invitații mereu alții, ca la o veșnică primă întâlnire, cu goana după ținute, cu întâlnirile de la make-up, toate fac un întreg care te ține pur și simplu în priză zilnic. Și e important pentru că tot ce faci în fața camerei trebuie să ajute, să instruiască, să bucure, să facă ziua mai ușor de îndurat, mai ales celor care nu-și permit mai mult decât să stea în fața televizorului. Când îți iese măcar una, ești un om fericit.

Pe zi ce trece, ești mai frumoasă. Ești adepta frumuseții pe muchie de cuțit?

Nu știu dacă sunt mai frumoasă, dar eu mă simt tare bine. Nu sunt într-o relație de prietenie cu “frumusețea pe muchie de cuțit”, mi se pare că se tulbură mult echilibrul și nu e cazul. Uite, o să-ți zic ceva ce nu știe nimeni. Într–o o zi m-am întîlnit cu o doamnă doctor care lucrează în estetică și mi-a spus că am o față greu de lucrat, că nu sunt proporțională. M-a măsurat, ce să vezi, partea de sus, de la nas către frunte, are o măsură, de la nas către bărbie e mai mică. A zis că nu am bărbie, că e prea mică, dar se poate remedia la estetician. Când i-am spus că așa îmi stric fizionomia, că o să fiu altă persoană, a zis “da, așa e, dar o să aveți o față perfectă”. Mi-am sunat prietenele cele mai  mai bune și le-am anunțat că sunt prietene cu o persoană fără bărbie. Am râs câteva zile de mine.  Da, am slăbit și am și niște riduri pe față, dar sunt ale mele, e absolut aiurea să arăt de 30 la 50 de ani. Da, ne ajutăm cu câteva ședințe de radiofrecvență și e de ajuns.

Cum e viața ta, în fiecare 13 septembrie?

La 45 am fost stresată, e drept. Acum nu mai sunt. Cu doi ani în urmă, de ziua mea, abia venisem de la Paris, anul trecut pe 13 septembrie fimam promo pentru emisiune. Anul ăsta chiar nu știu ce o să fac, la mine se schimbă de azi pe mâine, dar, dacă mă sună mama și ai mei de ziua mea, sunt happy. Și nu mai număr anii. Câți or fi în buletin e treaba lor, treaba mea e cum mă simt. 

Ce visezi?

Să pot să plec să văd lumea.   

Ce dimensiune are viitorul pentru tine?

Nu știu. Eu mă gîndesc că mereu voi fi ca acum, sigură pe mine, încrezătoare în ce știu și ce fac, cu pasiune și dârzenie, sper să se mai schimbe lucrurile în bine, să simțim schimbarea asta fiecare dintre noi. Mă gîndesc cum pot eu de frumos și la ziua de mâine și la cea de poimâine, cine știe, una din ele s-o nimeri să fie frumoasă și senină. Viitorul e speranța, de fapt. Că o să fim și noi bine, în sfârșit. Viitorul e, cred, să nu permiți nimănui să-ți ia speranța. 

 

 

Material preluat din numărul de octombrie 2018 al Revistei Femeia

Text: Ivana Iancu

Foto: Radu Vintilescu

Machiaj și coafură: Marina Chiorean

Ședința foto a fost realizată la Hotel Boutique Moxa. Mulțumim pentru aprijin.

Comments

comments

Lasă un răspuns