Esti aici
Femeia.ro > Vedete > Oana Pisaroglu: Cred în șansă, în momentul și locul potrivit

Oana Pisaroglu: Cred în șansă, în momentul și locul potrivit

Are o noblețe, dar și o pasiune pe care le vezi pe scenă, în orice rol ar fi.

Uneori, viața bate orice poveste de pe scenă. Important e să trăiești clipa și să ai perspectiva ușilor care ți se deschid. Pe scurt, acesta este traiectul Oanei Pisaroglu, actriță la  Teatrul „Jean Bart“ din Tulcea și lector universitar la Universitatea „Ovidius“ din Constanța, Facultatea de Arte și Artele spectacolului, Catedra de Coregrafie! Da, își împarte timpul între Constanța și Tulcea, repetiții, spectacole, cursuri și examene cu studenții. Face totul firesc, cu bucurie. Dar acasă ea este Oana, soția actorului Ionuț Paul Ștefan și mama Ilincăi Silena, o minune de doi ani și jumătate. Deși actoria înseamnă și notorietate, pe ea o face fericită familia, acolo își află echilibrul și forța să se reinventeze.

Cum a fost parcursul tău în carieră?

Începutul a fost acum 31 de ani, cu dorința puternică a mamei de a avea o fetiță cu picioare drepte și ținută frumoasă! Așa am ajuns la cursurile de balet. Mai târziu, tot mama a fost cea care m-a întrebat dacă vreau să fac, din pasiune, o meserie. Am zis da, fără să ezit și fără să mă gândesc la ceea ce avea să urmeze. Așa că, iată-mă elevă la Liceul de Artă din Galați, Secția Coregrafie. Am avut șansa de a lucra, printre mulți alți coregrafi, și cu maestrul Cornel Patrichi, un profesionist desăvârșit și un om cum rar ți-e dat să întâlnești! Datorită colaborării cu dumnealui, am fost angajată a Teatrului Muzical „Nae Leonard“ din Galați. Au urmat multe spectacole, ore în șir de repetiții, ani întregi dedicați dansului.

A face performanță și a avea succes sunt scopuri imediate ale generației tale? Ți-ai atins scopul?

Cred mult în șansă și în destin, în momentul și locul potrivit. N-am visat niciodată la celebritate, mi-am dorit să fiu capabilă să-mi fac treaba. Când eram balerină, ni se spunea să ne uităm în oglindă când repetăm și să ne placă de noi pentru a reuși să transmitem un mesaj publicului. Cred că generația mea preferă performanța și mai puțin succesul. Succesul ar trebui să vină odată cu performanțele repetate și cu experiența. Sunt destui actori care au apărut la un moment dat, au avut succes, ca mai apoi să dispară și nimeni să nu mai știe nimic despre ei.

Ești fiică de militar. Ce așteptări avea tatăl tău de la tine și cum a reacționat la alegerile tale?

Tata și-ar fi dorit să urmez o carieră militară încă de când eram elevă, apoi a sperat că voi merge la Academie, dar dorința mea a fost alta: să devin actriță. A înțeles și timp de patru ani m-a lăsat să mă bucur de reușita mea, cu o singură condiție: ca după această perioadă să dau examen la Academia Forțelor Aeriene. A venit momentul să mă înscriu la master și abia atunci tata a înțeles că menirea mea era alta. Așa că am plecat la București și am dat examen la Universitatea de Artă Teatrală și Cinematografică „I. L. Caragiale“, Artele spectacolului coregrafic. În toți acești ani, din copilărie până spre maturitate, cea care m-a susținut în toate deciziile mele a fost mama. Masterul l-am absolvit la clasa profesorului Sergiu Anghel, un alt om, apărut în moment-cheie al existenței mele artistice.

Cum a fost drumul de la balet la teatru?

Lung. În 2010, am renunțat definitiv la Teatrul Muzical. Mi-a venit foarte greu. Dar când Dumnezeu închide o ușă deschide în altă parte o fereastră. Pentru mine a deschis una largă și plină de momente incredibile. Așa a apărut în viața mea Teatrul „Jean Bart“ din Tulcea. Am fost chemată să fac prima coregrafie proprie pentru „Nunta lui Figaro“, apoi a trebuit să fac o înlocuire pe rolul Fanchette, apoi a fost nevoie de o actriță în rolul elevei din „Steaua fără nume“… Și uite așa, din una în alta, stăteam mai mult la Tulcea decât la Galați. Constrânsă de împrejurări din ce în ce mai frumoase, înconjurată de oameni minunați, am renunțat la tot ce-mi oferise Galațiul și am hotărât să mă mut la Tulcea.

Simți că o scenă cum ar fi cea a unui teatru din București ți-ar da mai mult?

Nu, în niciun caz. Da e adevărat că oportunitățile sunt mult mai multe în București. Performanță se poate face oriunde, sunt o sumedenie de actori foarte buni în multe  orașe ale țării. Iar în artă nu mai cred de mult că ora exactă se dă la București. Am întâlnit regizori care preferă să lucreze în provincie, zic ei că e mai multă liniște și un mediu propice creației.

Îți împarți timpul între repetiții, cursuri, spectacole, familie și drumuri. Cum faci față?

De când mă știu am fost pe drumuri, nu cred că aș putea altfel, încerc să iau părțile bune de la fiecare și cred că de aici vine și energia necesară pentru a face față.

Cum crește fiica ta aproape de teatru?

Fiica mea s-a născut într-o familie de actori. Încă nu știm dacă a moștenit ceva de la noi, e prea mică, dar mi-ar plăcea să crească în spiritul liber al teatrului, să poată să se exprime atunci când simte nevoia să o facă, să îndrăgească sălile de teatru, să-și dezvolte dorința pentru frumos. Deocamdată îi plac deplasările, se distrează la repetițiile noastre, neînțelegând ea prea multe.

Toate lucrurile bune ți s-au întâmplat în teatru. Cum ar fi viață fără teatru?

Nu știu, nu m-am gândit niciodată la asta pentru că nu concep viața fără teatru. Dar, ca o glumă, probabil la 3.000 de metri altitudine, pilotând vreun F-16 sau F-35.

Mai ai vreme și pentru tine?

De când a apărut Ilinca Silena în viețile noastre, nu prea. E perioada cea mai frumoasă și mai importantă pentru creșterea și educația unui copil și încerc să-i dedic ei timpul pe care mi l-aș fi acordat mie – și nu-mi pare rău deloc. Știu că va veni și acea vreme când n-o să mai vrea în brațe sau să fiu mereu în preajmă și tocmai de aceea profit acum. Seara, când se face liniște în casă, trag adânc aer în piept, stau câteva minute cu mine și îmi încarc bateriile pentru a doua zi.

Ce e fericirea pentru tine?

Fericirea este o stare mentală de bine. Mie îmi e bine așa, cu meseria mea, cu teatrul la care lucrez, cu studenții mei, în sânul familiei mele, împlinită de dragostea soțului meu, de mânuțele fetiței mele încolăcite de gâtul meu și de zâmbetul ei care încununează fiecare zi. Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru toate astea, fără să cer nimic mai mult decât să aibă grijă de noi așa cum a făcut-o până acum!

Ce stil vestimentar preferi și cam cât timp petreci prin malluri?

Prefer stilul sport, cât mai lejer. Am renunțat de ceva vreme la timpul pierdut prin magazine. Acum gestionez altfel cumpărăturile, îmi fac liste, inclusiv la haine, când plec la cumpărături.

Gătești câte ceva?

Da, gătesc… când am timp, mai ales pentru cea mică, dar și pentru noi.

Ai pornit deja să cauți cadouri de Crăciun?

Da, am o listă lungă pentru Moșul!

Care este cel mai frumos dar pe care l-ai primit?

Ilinca Silena și familia mea!

Locul e important ca să fii fericit?

Nu. Dacă îi ai pe cei dragi aproape, dacă ai dragostea lor, sănătate și zâmbetul copilului tău, cred că poți fi fericit și pe Marte.

  

Citește și:

Articol preluat din revista Femeia de Azi, nr.45/16.11.2017
Autor: Ivana Iancu
Sursa foto: arhiva personală

Comments

comments

One thought on “Oana Pisaroglu: Cred în șansă, în momentul și locul potrivit

  1. Oana reprezinta un model feminin care -ti ramane imprimat atat pe retina, cat si-n simturi. Are o energie debordanta si un tact psiho-pedagogic in relatia cu copiii remarcant. Desi, fetita mea nu mai face balet cu Oana datorita unor conjuncturi birocratice la momentul respectiv, a ramas un etalon in mintea micutei mele, in ceea ce priveste arta baletului si imaginea profesoarei plina de pasiune, rabdare si determinare. Ne inclinam in fata unor astfel de oameni.

Lasă un răspuns