De ce nu orice om își poate permite un pui de somn. Recenzie despre o carte specială: ”Mică filosofie a siestei” EXCLUSIV

Somnul este asociat, de cele mai multe ori, cu odihna, sănătatea și echilibrul. Dar există și o altă perspectivă, mai puțin obișnuită: aceea în care un simplu pui de somn poate deveni simbolul responsabilității, al încrederii și chiar al unor tragedii istorice.

Volumul „Mică filosofie a siestei”, semnat de scriitorul francez Sébastien Spitzer și apărut recent în limba română la editura Corola.net, propune o serie de reflecții despre odihnă, pornind de la povești reale, opere de artă și episoade istorice. Una dintre cele mai puternice pagini ale cărții are în centru tabloul Santinela, pictat în urmă cu aproximativ patru secole de artistul olandez Carel Fabritius.

Femeia.ro publică, în exclusivitate, un fragment din acest volum.

O reflecție despre somn, datorie și încredere

Fragmentul pornește de la imaginea unui soldat care adoarme în timpul serviciului de pază. În aparență este doar scena unei sieste, însă autorul transformă tabloul într-o meditație despre responsabilitatea pe care o avem unii față de ceilalți.

Pornind de la etimologia cuvântului „santinelă”, Sébastien Spitzer vorbește despre ideea de vigilență, despre încrederea care stă la baza unei comunități și despre faptul că liniștea celorlalți depinde, uneori, de faptul că cineva rămâne treaz.

Eseul face apoi legătura cu explozia devastatoare care a distrus orașul Delft în anul 1654, tragedie în care și pictorul Carel Fabritius și-a pierdut viața. Autorul folosește acest episod istoric pentru a reflecta asupra modului în care o clipă de neatenție poate avea consecințe imposibil de anticipat.

Fragment în exclusivitate pentru Femeia.ro

În nord-estul Germaniei, într-un muzeu încântător construit ca un templu grec, se află o operă de artă importantă pentru subiectul nostru.

Santinela este o pictură realizată acum patru sute de ani. Înfățișează un bărbat rezemat de un zid, cu picioarele depărtate, spatele încovoiat, capul plecat. Este zi, dar el doarme. Acest om obișnuit își face pur și simplu siesta. Nu e nimic rău în asta, nu? Cel puțin, în aparență. Căci această pictură în ulei spune mai mult decât pare. Ea pune problema, aproape existențială, a odihnei. Și a momentului, uneori vital, în care alegem să ne abandonăm ei.

Somnorosul înfățișat de Carel Fabritius nu este oricine. Poartă o cască de fier care strălucește în lumina soarelui. O pușcă este sprijinită de coapsele sale. Cureaua puștii atârnă moale pe antebrațul stâng. Acest bărbat este un soldat. Așa cum indică și titlul, el este Santinela însărcinată cu paza locului.

Santinelă? Cuvântul sentinelle („santinelă”) provine din italianul sentinella, care înseamnă „paznic, soldat de gardă”. Și, mergând mai departe, din verbul latin sentire, „a percepe prin simțuri, a simți, a auzi”. Interesant! Din punct de vedere etimologic, santinela este, prin urmare, paznicul însărcinat să-și mobilizeze simțurile (văz, auz, miros) pentru a proteja un loc. Dar tocmai aici este problema.

Faimosul nostru soldat de gardă are casca căzută pe nas, acoperindu-i vederea. Nici nu aude, atât de profund pare somnul lui. Cât despre miros, este probabil mai puțin treaz decât cel al câinelui negru care stă în fața lui, cu botul ridicat.

În această scenă doar câinele își joacă rolul. El veghează. Stă de pază, în timp ce soldatul nostru încalcă flagrant legea. Rupe pactul de încredere care le permite altor membri ai societății să doarmă liniștiți: frați, surori, părinți ai acestui soldat, care contau pe el să le asigure protecția.

Pentru ca unii să poată să renunțe la vigilență, alții trebuie să stea de pază. Acesta este un fundament esențial al pactului încheiat între membrii aceleiași comunități. Încrederea este baza unei societăți prospere. Trebuie să putem conta unii pe alții. Rolurile sunt împărțite. Unii se ocupă de comerț, de educație, de întreținerea familiei, în timp ce alții patrulează pe străzi, străbat câmpurile, zi și noapte.

Fiecare cu rolul său. Fiecare cu funcția sa, căci pacea nu poate fi concepută decât atunci când ne pregătim pentru ce este mai rău. O societate care se bucură de o pace eternă și universală nu este decât o iluzie, o utopie naivă. Nedreptatea, violența, crima fac parte din natura noastră profundă. Cel care doarme are nevoie să știe că altul veghează când el se abandonează somnului. Această teamă ancestrală stă la temelia oricărei comunități.

Filosoful Alain  a exprimat clar acest lucru când a pus sub semnul întrebării fundamentele oricărei civilizații. „Cetatea a fost militară înainte de a fi economică.”  Din cele mai vechi timpuri, aceste două nevoi se împletesc: vânătoarea și odihna, culesul și somnul. Totuși, remarcă Alain, „somnul este mult mai tiranic decât foamea. Ne putem imagina o stare în care bărbatul s-ar hrăni fără efort, dar nimic nu-l va scuti de somn.” 

Acest mic tablou al lui Carel Fabritius ilustrează bine această lecție. Iar pentru a-i da o formă memorabilă, autorul a adăugat un detaliu intrigant. Sub arcada podului de piatră, în plan secund, o siluetă sugerează o prezență. Privind-o mai de aproape, se disting niște cizme, niște picioare drepte și vârful unei săbii. Restul detaliilor sunt ascunse de pod. Dar imaginea lasă să se întrevadă o amenințare latentă. Lama acelei săbii, abia sesizabilă, sugerează o intenție probabil ostilă.

Iată, așadar, un soldat care doarme dus și care a încălcat contractul ce îl lega de ai săi. Privitorul îl judecă, căci ghicește ce urmează. Se va termina prost… Această scenă este un proces, o condamnare vehementă a lenei care pune în pericol întreaga societate. Vinovatul: cel care doarme. Condamnatul: soldatul care a cedat unei mici sieste.

Pentru a sublinia și mai bine această idee, pictorul a strecurat un indiciu simbolic. Dominând curtea, un basorelief trunchiat se conturează în penumbră. Se distinge un porc dolofan, ascuns după o siluetă din care se vede doar partea de jos. Picioarele animalului se intersectează cu niște picioare goale, care aparțin unui bărbat îmbrăcat, probabil, într-o rasă de călugăr, ale cărui mâini împreunate țin un șirag de mărgele, cu o cruce în capăt. Un rozariu. Privirea avizată va recunoaște simbolurile atribuite Sfântului Antonie cel Mare, eremitul. Iar locul său în acest tablou este departe de a fi inocent. Sfântul Antonie întruchipează ispita respinsă. Mulți ani, acest părinte al deșertului a respins toate ispitele născocite de diavol pentru a-l abate de la misiunea lui sacră. Acest simbol, așezat deasupra celui care doarme, subliniază anatema. A cedat el acestor josnice ispite – ale îmbuibării și ale lenei – pe care Sfântul Antonie le-a înfruntat? De altfel, amenințările se apropie. Vin tiptil. Sunt chiar dincolo de acel pod. Oare este deja prea târziu?

Acest tablou nu ne dezvăluie totul. Finalul rămâne în suspans. Dar istoricii de artă știu că Santinela aceasta datează dintr-un moment de cotitură. În 1654, orașul în care locuia autorul său a fost devastat de un eveniment cumplit. O explozie îngrozitoare a transformat centrul orașului Delft într-o grămadă de cenușă. Sute de morți. Iar printre victime, și autorul acestui mic tablou. O clipă de neatenție ar fi fost cauza acestei tragedii. Un soldat ar fi lăsat o torță aprinsă într-o pivniță plină de praf de pușcă…

Neatenție fatală? Distragere teribilă? Diavolul se ascunde în detalii. Este nevoie de foarte puțin pentru a semăna haos. Un paznic adormit. Un soldat stângaci.

O întreagă etică a responsabilității este reprezentată în acest tablou: nu oricine își poate face siesta. Există un timp pentru orice, chiar și pentru a trage un pui de somn.

O carte care privește siesta dintr-o perspectivă neașteptată

Dincolo de recomandările despre beneficiile odihnei de peste zi, „Mică filosofie a siestei” propune o abordare diferită. Cartea nu este un ghid despre cum să dormim mai bine, ci un eseu construit în jurul istoriei, filosofiei, artei și literaturii, folosind siesta ca punct de plecare pentru întrebări despre timp, responsabilitate și ritmul în care trăim.

CITEȘTE ȘI:

Care este cea mai bună oră pentru somnul de prânz. Un neurolog explică momentul ideal ca să te trezești odihnită

Volumul reunește povești, reflecții și exemple culturale care arată că somnul nu este doar o nevoie biologică, ci și un subiect prezent în pictură, filosofie și marile momente ale istoriei. Pentru cititorii interesați de eseuri, de istoria artei sau de volume care îmbină cultura cu reflecția personală, această apariție editorială poate reprezenta o lectură extrem de interesantă.

______________________

Vrei cele mai utile articole direct pe telefon? Abonează-te gratuit la canalul nostru de WhatsApp Femeia.ro.