Cum a fugit Nadia Comăneci din țară, pe vremea lui Ceaușescu. Un cioban cu șubă i-a fost călăuză: ”Eram pe punctul de a fi ucisă din cauza unui om fără niciun simț de orientare!”

În noaptea de 27 spre 28 noiembrie 1989, Nadia Comăneci trecea clandestin frontiera dintre România și Ungaria. Campioana care devenise cunoscută în întreaga lume pleca pe jos, prin frig și întuneric, alături de alți șase oameni. Îi conducea Gheorghe Talpoș, un cioban din zona Cenadului, care avea să povestească ulterior că aflase abia înaintea plecării cine se afla în grup.

Drumul spre libertate a însemnat câmpuri înghețate, noroi, teama de grăniceri și incertitudinea că autoritățile maghiare le vor permite tuturor să rămână dincolo de frontieră. Episodul este reconstituit de istoricul Stejărel Olaru în volumul Nadia și Securitatea, prin documente de arhivă și mărturii, și apare în amintirile sportivei din Scrisori către o tânără gimnastă.

Plecarea s-a pregătit înaintea ultimei nopți petrecute în România

Potrivit reconstituirii prezentate în materialul despre cartea lui Stejărel Olaru, Nadia ajunsese în zona frontierei pe 19 noiembrie, apoi revenise pe 25 noiembrie. La a doua deplasare o însoțiseră fratele său, Adrian, și soția acestuia, Liliana.

Prezența campioanei în Cenad și Sânnicolau Mare nu trecuse neobservată. Participase la întâlniri și petreceri, iar printre cei care știau că se află în zonă erau și reprezentanți ai autorităților. Nimic din această vizibilitate nu a împiedicat însă plecarea.

În seara de 27 noiembrie, Adrian și Liliana au pornit înapoi spre București. Nadia a rămas la Cenad. După miezul nopții, grupul a plecat către graniță, într-o traversare care urma să dureze ore întregi.

Rolul călăuzei Gheorghe Talpoș și faptul că acesta aflase în ultimul moment despre prezența Nadiei sunt menționate și într-un material Radio Europa Liberă despre cercetarea lui Stejărel Olaru.

Ciobanul care conducea grupul și spaima de a fi descoperiți

Îmbrăcat cu șubă și căciulă de miel, Gheorghe Talpoș își asumase conducerea celor care încercau să ajungă în Ungaria. Potrivit relatării reproduse în materialul-sursă, vestea că o va avea alături pe campioana olimpică îl surprinsese: „Cum dracu’ să plece Nadia peste graniță, noaptea, ca infractorii?”.

Pentru Nadia, mersul prin întuneric a rămas asociat cu frigul și cu sentimentul că o greșeală de orientare putea avea consecințe grave. În Scrisori către o tânără gimnastă, sportiva descrie felul în care a trăit acele momente:

„Mi-amintesc că era o situație tâmpită, că eram pe punctul de a fi ucisă din cauza unui om fără niciun simț de orientare. Nu ziceam nimic, pentru că nimeni nu avea voie să vorbească și să spargă tăcerea. Mă străduiam să-mi țin dinții strânși, ca să nu clănțănească.”

Mărturia exprimă teama resimțită de campioană în timpul traversării. Liniștea trebuia păstrată, iar înaintarea se făcea fără certitudinea că următoarea porțiune de drum îi apropia de siguranță.

„Îmi părăsisem țara și lăsasem în urmă tot ce iubeam. Mă târâsem prin noroi și apă, peste câmpuri înghețate, traversasem garduri de sârmă ghimpată, tot timpul cu teama că voi fi împușcată în spate”, își amintea Nadia.

Trecerea în Ungaria nu a însemnat sfârșitul pericolului

Spre dimineață, grupul a ajuns pe teritoriul Ungariei. O bornă de frontieră le-a confirmat că trecuseră granița, iar după ce au mai înaintat s-au oprit și s-au îmbrățișat. Curând, au fost întâlniți de o patrulă de grăniceri maghiari.

În relatarea lui Gheorghe Talpoș, momentul identificării campioanei a avut o desfășurare neobișnuită:

„Nadia a început să sară pe arătură, să facă figuri de gimnastică și să spună că ea este Nadia Comăneci. Un grănicer a plecat la telefon, la un stâlp de frontieră, iar celălalt a rămas să ne păzească. A venit un IMS, ne-am înghesuit în el, unii în brațele altora, și ne-au dus la pichet.”

Au urmat verificări și audieri. Pentru Nadia exista posibilitatea de a rămâne în Ungaria, însă perspectiva trimiterii înapoi a unora dintre însoțitori a provocat un nou moment de tensiune.

În cartea sa de memorii, sportiva spune că a refuzat să accepte o soluție care despărțea grupul:

„Când poliția mi-a văzut actele de identitate, mi s-a oferit imediat posibilitatea de a rămâne în Ungaria. Și acum stau să mă gândesc de ce le-am părut așa importantă. Cariera mea se terminase. Alți doi din grup primiseră azil, dar celorlalți li s-a spus că vor fi dați înapoi a doua zi. Le-am spus polițiștilor că rămân numai dacă i se permite întregului grup. Am venit împreună, rămânem împreună!”

Insistența ei ca toți să primească același tratament este consemnată și de Radio Europa Liberă în prezentarea volumului. În cele din urmă, grupului i s-a permis să rămână în Ungaria.

Din Ungaria, drumul a continuat către Viena

După trecerea frontierei și verificările autorităților, membrii grupului au ajuns la Szeged. Au mers la serviciul de emigrări și au petrecut o noapte la hotel, în timp ce vestea plecării Nadiei începea să circule.

Potrivit reconstituirii atribuite lui Stejărel Olaru, următoarea etapă a fost deplasarea către Austria. La Viena, drumurile participanților s-au despărțit: unii s-au îndreptat către centrul pentru refugiați de la Traiskirchen, în timp ce Nadia, însoțită de Constantin Panait, a mers la Ambasada Statelor Unite.

Campioana a descris ulterior reacția întâlnită atunci când și-a spus numele și a cerut ajutor:

„Mi-amintesc că, imediat ce am intrat pe poartă, i-am spus primei persoane că sunt Nadia Comăneci și că doresc azil politic. S-a pornit o adevărată nebunie. Am avut impresia că, la auzul numelui meu, le-au scăpat foile de hârtie din mână! Salariații ambasadei se uitau la mine ca la o stafie.”

Dorința sa era să ajungă cât mai repede în Statele Unite. „Vreau să merg în America! Și cât mai curând!”, își amintea că le spusese reprezentanților ambasadei.

Nadia a ajuns la New York pe 1 decembrie 1989

La numai câteva zile după traversarea frontierei româno-maghiare, Nadia Comăneci a aterizat la New York. Sosirea din 1 decembrie 1989 este confirmată de relatarea publicată în acea zi de agenția UPI, care consemna începutul vieții sale în Statele Unite.

La aeroport o așteptau jurnaliști, interesați să afle de ce plecase una dintre cele mai cunoscute sportive ale României. În relatarea furnizată, răspunsurile ei sunt scurte:

— De când plănuiești să fugi din România, Nadia Comăneci?
— De mulți ani.
— Care a fost motivul pentru care ai plecat?
— Am vrut să trăiesc o viață mai bună.

Plecase cu mai puțin de o lună înainte de căderea regimului Ceaușescu. În momentul traversării frontierei, schimbarea politică din decembrie nu era însă o certitudine pe care să își poată întemeia deciziile.

În România, Securitatea îi ancheta familia

În timp ce Nadia ajungea în Occident, Securitatea încerca să reconstituie pregătirea plecării și să identifice persoanele care o ajutaseră. Potrivit documentării lui Stejărel Olaru, ancheta a vizat-o pe mama sportivei, Ștefania, dar și pe fratele Adrian și pe soția acestuia, Liliana.

Convorbirile telefonice ale apropiaților erau interceptate, iar discuțiile și declarațiile lor erau consemnate în documentele poliției politice. Aceste înregistrări trebuie citite în contextul în care au fost produse: ele reflectă supravegherea și interpretările Securității, nu reprezintă automat o confirmare independentă a tuturor suspiciunilor anchetatorilor.

„Am știut că am fost urmărită, dar nu mi-am imaginat niciodată amploarea acestor acțiuni”, spune Nadia despre supravegherea la care fusese supusă. Cartea lui Stejărel Olaru reconstituie această dimensiune a vieții sale prin documente declasificate, confruntate cu mărturii.

Ancheta declanșată după fugă a fost întreruptă de evenimentele Revoluției. Conform reconstituirii istoricului, urmăririle și interogatoriile legate de acest caz s-au oprit în jurul datei de 19–20 decembrie 1989, când aparatul represiv al regimului se confrunta cu protestele care aveau să ducă la prăbușirea dictaturii.

Vrei cele mai utile articole direct pe telefon? Abonează-te gratuit la canalul nostru de WhatsApp Femeia.ro.