Esti aici
Femeia.ro > Cariera > Filip Iorga: Un cronicar al vremurilor noastre

Filip Iorga: Un cronicar al vremurilor noastre

Se prezintă simplu, dar cuprinzător: Filip-Lucian Iorga. Este absolvent al Facultăţii de Istorie a Universităţii din Bucureşti, un apropiat al Casei Regale a României şi al multor personalităţi româneşti de stirpe nobilă şi director general adjunct al Direcţiei Generale Programe prin Reprezentanţe şi în Comunităţile Istorice în cadrul Institutului Cultural Român.

Deşi este un om al timpurilor sale, puternic ancorat în realitatea zilelor noastre, i-ar fi plăcut să trăiască în Scoţia sau Anglia secolului al XVIII-lea şi deseori, în plăsmuirile sale de copil, era un Bonnie Prince Charlie din romanele lui Walter Scott. Pentru mai, luna Regalităţii, şi în anul Centenarului Marii Uniri, Filip ne-a oferit onoarea de a ne dezvălui mai multe despre istorie în general, despre istoria românilor în special, dar şi câteva detalii despre sine.

Ne aflăm în anul Centenarului Marii Uniri, însă constatăm prea puţine manifestări de marcare a evenimentului.

Au început instituţiile şi societatea civilă organizeze diverse evenimente legate de sărbătoarea Marii Uniri. Şi Centenarul Primului Război Mondial ar fi meritat mai multă atenţie. Să nu uităm că nici acum 100 de ani nu ne era aşa de bine: în lunile martie-aprilie 1918, România era redusă la o bucăţică din vechiul Regat, la Moldova, era aproape în pragul dispariţiei ca stat. O singură lumină se vedea: decizia liderilor şi a populaţiei din Basarabia de a se uni cu România, cu ţara. Şi totuşi la sfârşitul anului a fost o răsturnare formidabilă de situaţie. La sfârşitul lui 1918, am avut spirit practic şi noroc istoric, dar am fost şi pregătiţi, în sensul în care majorităţile româneşti din regiunile respective chiar şi-au dorit ca România să existe. România Mare nu s-a născut prin cucerire militară. Sigur că rolul armatei a fost foarte important, că jertfele de pe câmpul de luptă din 1916-1918 au fost foarte importante atât pentru moralul României, cât şi pentru negocierile de pace, dar Marea Unire a avut loc în mod democratic şi este rodul deciziilor populaţiilor din Basarabia, Bucovina şi Transilvania. Altfel spus, în istorie am ştiut să prindem oportunităţile, chiar dacă nu eram complet pregătiţi, dar a existat o voinţă, un obiectiv care nu s-a născut peste noapte în 1918. Culmea, deşi noi am intrat în război pentru Transilvania, prima alăturată ţării-mame a fost Basarabia. Pentru România este, evident, cel mai strălucit moment din istoria naţională, momentul în care se dublează atât teritoriul, cât şi populaţia, în care îşi consolidează statutul de putere regională.

Ce rol a avut Casa Regală în istoria României?

Rolul Casei Regale a fost nu numai de menţinere a echilibrului intern, ci şi de obţinere a prestigiului internaţional. Carol I, prinţul ales de elitele româneşti, a fost un om foarte vrednic, ambiţios, care şi-a dorit să construiască ceva în România. Până la urmă, a reuşit să-i molipsească pe mulţi dintre cei cu care lucra, politicieni, oameni de cultură, de corectitudine, ordine, punctualitate etc. Iar asta s-a răspândit şi în restul societăţii. E o perioadă de înflorire culturală şi de dezvoltare economică. Independenţa şi apoi naşterea României Mari vin pe fondul unei dezvoltări fără precedent, într-un ritm foarte accelerat. Rolul monarhiei a fost şi acela, de a ne apropia de Europa cu preţul unui sacrificiu: Ferdinand intră în război împotriva ţării sale de origine pentru dorinţa majorităţii românilor de a elibera Transilvania, cu toate riscurile de a fi şters din Cartea de Familie. Regina Maria este poate cea mai iubită femeie din istoria noastră, deşi nu era româncă. Trebuie să recunoaştem că România Mare s-a făcut şi graţie unor oameni care nu erau români verzi, urmaşii nici ai lui Mihai Viteazul, nici ai moşnenilor. Sunt oameni care au ales să fie români, uneori mult mai hotărâţi, mai dedicaţi cauzei naţionale decât aşa-zişii „români verzi“. „Ţara pe care eu o iubesc“, spunea Regina Maria, ţara ei de adopţie, pe care a considerat-o de destin. Ea a avut un rol esenţial în perioada refugiului în Moldova: nicio clipă nu a încetat să creadă în victorie, când toţi ceilalţi erau deprimaţi. „Niciun război nu a fost pierdut de tabăra în care englezii s-au aflat“, spunea ea. Aşa că a crezut în victorie chiar împotriva evidenţelor, aşa cum a crezut că nu se va îmbolnăvi când vizita bolnavii. O femeie fermecătoare şi curajoasă. Şi privită cu ochii din ziua de azi, Regina Maria e o femeie foarte modernă, şi prin atitudini, şi prin gradul de implicare pe front, în politică. A făcut mult bine României, iar la negocierile de pace a pledat pentru ţara noastră.

Ce a însemnat Regele Mihai pentru România şi ce ar trebui  învăţăm din lecţia lui de viaţă, din statura lui mereu dreaptă?

Ar fi multe de învăţat, nu ştiu acum în ce măsură suntem pregătiţi. Imediat după’90, societatea românească nu era deloc pregătită, aşa că ne-au atras alte tipuri de personalităţi, mai zglobii, mai colorate, mai glumeţe. Regele Mihai a fost tot timpul foarte constant în alegerile lui, foarte sigur pe valorile pe care şi le-a însuşit chiar din primii ani de viaţă, modelul creştin în primul rând. Mama i-a insuflat principiile creştineşti, iar asta l-a ajutat toată viaţa să treacă prin cele mai grele şi ingrate momente; a avea grijă de celălalt, uneori chiar mai mult decât de tine însuţi, chiar când asta ar putea fi judecat ca un abandon –e cazul abdicării, care a fost aşa de aspru judecat de către unii comentatori, motivat la momentul respectiv de dorinţa de a nu pune în pericol sute de tineri ameninţaţi cu moartea în cazul în care Regele nu ar fi semnat actul de abdicare. Grija faţă de oameni, dorinţa de a nu forţa lucrurile l-au caracterizat pe Rege. Ceea ce s-a văzut şi în 1992, când a fost sfătuit de unii avântaţi să preia puterea. Regele a fost întotdeauna creştin şi s-a considerat toată viaţa rege constituţional, care aştepta să fie chemat în mod legal, prin Parlament, deşi abdicarea sa a fost ilegală, dar el nu voia să dubleze o ilegalitate. Cei doi stâlpi pe care s-a sprijinit au fost religia şi legea. Apoi, vorbim de aluatul omului, o bunătate fundamental şi o verticalitate, o măsură în toate, şi în declaraţii, şi în atitudini. Să nu confundăm discreţia, rezerva cu laşitatea! El era garant al legii şi al unei ordini constituţionale care fusese batjocorită de comunişti şi a considerat firesc să rămână pe toată perioada exilului şi după 1990 acest simbol al legalităţii. Tăcerile lui au spus mai mult decât dacă ar fi răspuns cu aceeaşi monedă. Faptul că a fost insultat şi nu a dat replică a zguduit nişte conştiinţe.

Care este viitorul Casei Regale în România? Există vreo şansă de restaurare a monarhiei?

Numai Dumnezeu ştie ce se va întâmpla în viitor. Depinde şi de noi, şi de Casa Regală ce se va întâmpla, de măsura în care Casa Regală va şti să fie demnă de moştenirea Regelui Mihai, va şti să transmită acel model, să-l perpetueze, să-l pună în valoare şi de măsura în care românii vor fi receptivi la un astfel de model de eleganţă, graţie, rezervă, nobleţe, demnitate, serviciu pentru ţară şi pentru semenul tău. Din punct de vedere politic sau instituţional, eu m-am declarat întotdeauna regalist, însă monarhia e o formă de guvernământ în regres peste tot în lume, pentru că democraţia a avansat, iar monarhia a ajuns să fie considerată o relicvă, deşi este o formă de guvernământ foarte suplă şi răspunde foarte bine unor nevoi ale democraţiei care riscă cadă în populism, în decapitarea valorilor. Iar monarhia e o contrapondere nedemocratică, pentru că Regii nu sunt aleşi, însă care face legătura cu identitatea, cu istoria, cu valorile esenţiale ale unei comunităţi, ale unui popor. Din acest punct de vedere, cred că dispariţia treptată a regalităţii şi a aristocraţiilor, în întreaga lume este o mare pierdere. Monarhiile şi aristocraţiile rămân ca amintiri culturale ale unor epoci de strălucire, cu păcatele lor, dar lasă în urmă amprente foarte consistente: atât din punct de vedere estetic, palate, reşedinţe, biserici, opere de artă, cât şi din punct de vedere etic. E o lume care a lăsat un patrimoniu formidabil. Pentru România e important să păstreze acest patrimoniu. România este, în felul ei, o poveste de succes: dacă în anii ’90 Regele era fugărit ca să fie dat afară din ţară, acum e o onoare să fii invitat la Palat. E o mare reuşită pentru Rege, chiar dacă n-a revenit pe tron, dar şi pentru noi, chiar dacă uneori ni se pare că suntem în pragul prăbuşirii, că nu mai avem nici repere, nici resurse.

Cum facem ca istoria să fie o materie îndrăgită de elevi?

Răspunsul se leagă de povestea cu regi şi aristocraţi. Ca să te cucerească istoria, e nevoie de poveste. În primii ani în care copiii învaţă istorie ar trebui ca profesorii să le povestească foarte mult, să le spună lucruri amuzante, chiar înfricoşătoare. Prin Asociaţia Povestaşii” le-am vorbit copiilor, de la grădiniţă până la gimnaziu, despre Marea Unire, despre ce mâncau românii acum 300 de ani, etc. Există mici trucuri care îi pot face să fie interesaţi. De exemplu, am stat în dubiu dacă le spun povestea adevărată despre mucenici, cum au fost torturaţi. Politically correct poate ar fi fost să le spun totul într-o lumină roz. Culmea e că povestea adevărată i-a pasionat şi chiar le-a stârnit întrebările. Fără a cădea în senzaţionalism şi în exacerbarea violenţei, să nu fim nici pudibonzi: copiii văd violenţă pe stradă, la televizor. Ei pot fi atraşi prin poveşti în care să se poată recunoaşte: dacă îi ajuţi să găsească poveştile din propriile familii, vadă au avut un străbunic sau un stră-străbunic care a contribuit la această unire a tuturor românilor, altfel se vor raporta la un eveniment care altminteri pare îndepărtat. Eu militez pentru cunoaşterea istoriei propriei familii. Suntem una dintre ţările europene cu cea mai scurtă memorie genealogică. La Facultatea de Litere am făcut acest experiment: foarte puţini studenţi îşi cunoşteau strămoşii mai departe de generaţia bunicilor sau străbunicilor. Asta e o lipsă mare pentru că ne retează dreptul şi plăcerea continuităţii, a conştiinţei apartenenţei care te leagă de locuri, de lucruri, de evenimente. Dacă ai o afecţiune faţă de un bunic poate că o să te opui atunci când cineva va vrea să dărâme casa acestuia, îţi va fi ruşine să faci de râs acele nume ale unor oameni care au fost onorabili, au muncit şi s-au luptat pentru ca tu să exişti.

Colecţia pe care ai iniţiat-o şi pe care o coordonezi la Editura Corint, „Istorie cu blazon, este o recuperare a unor acte, fapte, nume…

Am plecat de la ideea că nu exista pe piaţa noastră editorial o colecţie dedicată elitelor româneşti dinainte de comunism, mai ales că interesul cititorilor exista. În plus, nu poţi fi mândru dacă nu ştii nimic despre tine însuţi. În cadrul colecţiei sunt deja 30 de titluri în trei ani, cărţi şi despre Familia Regală a României, şi despre familii boiereşti din Moldova şi Ţara Românească, despre sau scrise de reprezentanţi ai acestor familii. Sunt şi studii istorice, şi documente, dar în special memorii, jurnale. Avem şi o serie dedicată Primului Război Mondial, câteva mărturii din timpul acestuia. Pentru anul 2018, pregătim câteva cărţi care să marcheze Centenarul Marii Uniri, dar şi împlinirea a 80 de ani de la moartea Reginei Maria. Am publicat, de asemenea, o carte despre aristocraţia maghiară din Transilvania, pentru că şi ea face parte din identitatea şi din istoria noastră, aşa cum arată ele azi. De asemenea, avem în pregătire o carte scrisă de un urmaş al unei familii aristocratice săseşti. Încercăm să ne deschidem către cât mai multe straturi ale acestor elite care au construit România şi de la care avem încă atâtea probe, rămăşiţe, dar pe care nu prea ştim să le folosim, să le respectăm. Am lansat de curând un proiect personal, site-ul povesticublazon.ro, unde vom adăuga lunar anul acesta noi filmări cu descendenţi ai familiilor istorice româneşti: şi aristocratice, şi mari burgheze, şi din elitele transilvănene. Sperăm să apară în primăvara asta o carte dedicată copiilor, la Editura Vremea, despre Marea Unire, în care am scris un mic text împreună cu Ana (n.r. soţia lui Filip).

Ai făcut şi faci o mulţime de lucruri, eşti implicat de la o vârstă fragedă în foarte multe proiecte, prima carte ai publicat-o la 18 ani şi de atunci până acum, la 35 de ani, foarte multe cărţi, conferinţe, lucrări poartă semnătura ta. Este o activitate cât pentru o viaţă întreagă, în numai câţiva ani. Cum reuşeşti?

Au venit cumva firesc. Am urmat părerea lui Alexandru Paleologu, cu care am avut privilegiul să discut foarte mult în anii liceului şi ai facultăţii şi aşa a apărut cartea Breviar pentru păstrarea clipelor: “Tot ce faci să faci cu plăcere.“ Dar, dincolo de asta, trebuie să faci şi efort, să-ţi impui nişte rigori, să renunţi la anumite lucruri. Dar, dacă faci lucrurile din plăcere, chiar dacă uneori ajung să te obosească, să te plictisească, să te enerveze, până la urmă găseşti resurse, lucrurile vin de la sine. La mine, plăcerea se îmbină şi cu o obsesie: încercarea de a lupta împotriva trecerii timpului. Sigur că e o luptă pierdută de la început, dar asta nu înseamnă nu trebuie să duci lupta. Obsesia de a păstra amintirile personale (istorie orală – am făcut zeci de interviuri cu urmaşi de familii boiereşti, mari burgheze, de intelectuali din perioada interbelică), de a salva arhive private (foarte multe ajung la gunoi pentru că nu avem educaţia, ataşamentul faţă de aceste urme ale strămoşilor noştri).

Bunicul meu, Mircea Stănescu, ofiţer în Armata Regală, dat afară de comunişti, pe urmă inginer, dintr-o familie de vechi moşneni din Ialomiţa, a apucat săşi scrie începutul memoriilor şi l-am transformat eu într-un eseu care a fost şi premiat în anul 2000, la concursul Eustory. El s-a prăpădit chiar în 2000 şi a lăsat aceste amintiri despre copilărie şi perioada studiilor. N-a apucat să ajungă la perioada frontului, a războiului, la ce-a urmat după. Poate că ceva din obsesia mea pleacă de aici: şi astăzi, la 18 ani de la moartea lui, mai visez conversaţii cu el în care ne propunem să continuăm interviurile sau el îşi propune să scrie în continuare la memorii. Pe mine m-a marcat faptul că el n-a reuşit să-şi termine proiectul memorialistic şi de atunci tot încerc să salvez fragmente acolo unde pot şi să le ofer publicului. Să nu ne ferim de opera de vulgarizare: degeaba eşti tu un mare savant, dacă nu poţi să ieşi către public. Standardul academic poate fi păstrat şi într-o formă ceva mai accesibilă cititorului.

Suntem într-o perioadă de frământări noi, ca societate, parcă suntem într-o mocirlă din care nu mai reuşim să ieşim. Care-i calea?

Deşi nu ne dăm seama, pentru că suntem în interiorul acvariului, suntem pe cale să ieşim. Dacă am ieşi puţin, am vedea evoluţiile. Eu le văd. Faptul că politicienii fac coadă la Palatul Regal ca să se legitimeze, ca să se molipsească puţin de eleganţa instituţiei şi de patrimoniul ei de memorie, asta e important. Faptul că stăm acum de vorbă la Jockey Club, care a fost una dintre primele şi cele mai influente instituţii ale României moderne, desfiinţată de comunişti şi care a renăscut şi strânge în jurul ei, din nou, oameni care se ocupă de memorie, de sport, şi asta e un exemplu bun. Sau Institutul Român de Genealogie şi Heraldică “Sever Zotta” de la Iaşi, condus de istoricul şi genealogistul Ştefan S. Gorovei. Mai sunt şi alte instituţii care merg destul de bine, de exemplu Institutul Cultural Român are câteva sute de proiecte valoroase în toată lumea. Sigur, plătim nişte păcate originare: mă refer la anii ’90, când n-a existat o ruptură radicală faţă de comunism, a fost mai degrabă o continuitate. Aşa că nu e de mirare că ne căutăm şi ne regăsim cu greu. Pe de altă parte, nu trebuie să avem naivitatea să credem că putea să fie foarte diferit. Neagu Djuvara era optimist şi spunea că, dacă România va avea răgazul necesar, fără războaie, ne vom dezvolta în limitele astea fericite totuşi, ale UE, ale NATO. Ne aflăm într-un moment de linişte pentru România, unul dintre cele mai fericite din istoria sa din punct de vedere al liniştii, al alianţelor, al lipsei ameninţărilor evidente, directe asupra noastră. El spunea că, în aceste condiţii, după două-trei generaţii, se va naşte o nouă aristocraţie, care se va şlefui şi va avea grijă şi de comunitate, de cei din jurul lor. Acum mulţi dintre ei sunt prea flămânzi, sunt veniţi din peşterile naţiunii, aşa că au foamea de a se îmbogăţi, de a parveni. Ca atare, ei nu gândesc în perspectivă, ci de azi pe mâine: să-mi fac prieteni, să câştig, să-mi măresc reţeaua de influenţă. Le doresc acestor oameni să se nască în ei microbul posterităţii, să aibă orgoliul nebunesc şi poate nu foarte creştinesc, dar util pentru civilizaţie şi pentru naţiune, de a lăsa ceva consistent în urmă.

Pasiunea pentru istorie o ai datorită bunicului?

Datorită bunicului Mircea şi bunicii Alexandrina. În plus, datorită numelui de familie, Iorga, mi s-a spus de foarte devreme deseori “tu trebuie să faci istorie“. Stând mult cu bunicii, am auzit foarte multe poveşti. Am auzit prima dată despre Primul Război Mondial de la bunica mea, care mi-a povestit despre străbunicul Nicolae Costache de la Ploieşti, care a căzut prizonier la Turtucaia şi a fost dus în Bulgaria. Acasă îi făcuseră deja pomenirile cuvenite, iar după Război s-a întors acasă. Alt străbunic, Nicolae Stănescu, a luptat la Bucureşti şi pe frontul din Moldova, în artileria antiaeriană, împotriva dirijabilelor. Şi mulţi alţi unchi şi străunchi au fost pe front. Iar străbunicul Iordache Iorga a luptat la Mărăşeşti.

Se spune că moşia de la Poiana-Ialomiţa ar fi fost dăruită familiei mele de însuşi Mihai Viteazul. E probabil doar o legendă. Oricum, familia e veche şi avem legătură cu ramura boierească Poenaru-Bordea, plecată şi ea din obştea de moşneni de la Poiana, numele iniţial al familiei fiind Bărbulescu, aşa cum îl chema şi pe stră-străbunicul meu Stan Bărbulescu. Gheorghe Poenaru-Bordea a fost primul ofiţer român căzut în Primul Război Mondial, în lupta pentru eliberarea Transilvaniei.

Eşti unul dintre istoricii adaptaţi vremurilor în care trăim, pentru că te duci înspre public şi faci cunoscute lucruri la care altfel mai greu am avea acces. Eşti foarte activ pe Facebook, ai site-urile tale pe care scrii mult şi bine, unde pledezi nu numai pentru cunoaşterea istorică, ci şi pentru un trai frumos. Ce înseamnă trăieşti frumos, boiereşte, în accepţiunea ta?

Uneori am fost considerat inadecvat. E adevărat că, ocupându-te de istorie, trăieşti puţin în trecut, nu eşti foarte adecvat epocii tale. Însă am încercat să adaptez vremurilor. Pentru un trai boieresc s-au pierdut ornamentele şi mijloacele: nu mai poţi avea eleganţa lor, nu mai ştim latineşte, nu mai călărim… S-au pierdut lucruri şi din educaţie, şi din ornamentele exterioare: când locuieşti într-un apartament de bloc comunist e greu să-ţi creezi un ambient boieresc. Dincolo de aceste aparenţe, e vorba de nişte valori: decenţă, discreţie, încercarea de a nu încălca spaţiul celuilalt şi, în acelaşi timp, de a rămâne ferm în convingerile tale, pe care nu trebuie să le impui altcuiva. Mai sunt nişte licenţe pe care eu mi le permit, pe urma unor titani ca Paleologu sau Djuvara: trebuie să spui şi lucruri incomode. Oamenii care nu au legături cu familiile boiereşti sunt mai prudenţi. Prudenţa e o cale bună către eleganţă şi către a nu te impune celuilalt. Pe de altă parte, trebuie să şi spui, atunci când e nevoie, lucruri incomode. Aşa cum am spus în contextul morţii Regelui două lucruri: în faţa entuziasmului comentatorilor privitor la numărul celor ieşiţi în stradă, am spus că sunt mai puţini decât cei ieşiţi în stradă în 1992 şi că la noi se uită repede. Şi într-adevăr, se uită repede, pentru că suntem vulcanici, emoţionali, dar deseori superficiali. Şi al doilea lucru: că urmaşii au o sarcină foarte grea – să ducă mai departe acest model. Aristocratul are şi datoria să fie uneori incomod şi să păstreze o linie care să-l menţină departe şi de o tabără, şi de cealaltă, dar să rămână egal cu nişte principii. Nicolae Iorga, de exemplu, era în egală măsură urât de legionari şi de comunişti, deci era pe calea cea bună. Nu mă feresc să-mi spun părerile despre o operă de artă sau despre o bucată muzicală, dacă nu îmi plac. Nu cred că, dacă o lucrare e bine cotată, suntem şi obligaţi să o apreciem. Totuşi, e bine să citim marii clasici înainte să ajungem la literatura fantasy, să ascultăm şi muzică clasică, dar de plăcere, nu încruntaţi. E vorba de a avea curaj să ai nişte păreri, de a le susţine, dar fără le impui cuiva cu forţa. În acelaşi timp, să te fereşti de snobismul intelectual. Eu voi prefera întotdeauna snobismul social celui intelectual: prefer o doamnă pasionată de parfumuri şi de haine scumpe sau un urmaş de boier care vorbeşte ţanţoş despre înaintaşii săi unui intelectual care se laudă cu numărul de articole cotate ISI, cu diplomele obţinute. Cred foarte mult în plăcere şi în a face lucrurile fără acreală. Aristocratul are o atitudine sportivă faţă de viaţă şi de semeni, trebuie să-şi asume răspunderile, să fie prezent atunci când e nevoie de el şi să ofere un model existenţial în privinţa comportării în societate. Alexandru Paleologu, modelul meu absolut, spunea că aristocratul trebuie să ştie să facă două lucruri: să îngenuncheze în faţa lui Dumnezeu şi să folosească cravaşa, dar doar atunci când e nevoie.

Ca modele i-am avut, în primul rând, pe Mircea Stănescu, bunicul meu, care m-a influenţat foarte mult, pe Alexandru Paleologu, pentru filozofia de viaţă, pentru opţiunile culturale şi chiar şi pentru cele din viaţa de zi cu zi, şi pe Neagu Djuvara pentru curajul lui, pentru eleganţa existenţei, pentru umor, căldură, curiozitate şi candoare. Până la 101 ani era curios, era interesat de omul din faţa lui, voia să ştie lucruri noi despre tine, despre societate, era implicat şi foarte patriot. Nu e o ruşine să fii patriot, e o ruşine să vorbeşti despre asta, făcând opusul.

În ce epocă ţi-ar fi plăcut să trăieşti?

Orice epocă în care trăim şi putem avea un minim rol de jucat e bună. Iar epoca noastră nu e cea mai rea, dacă ne comparăm cu părinţii sau bunicii noştri. La 12 ani, bunica mea şi familia ei, în urma bombardamentelor de la Ploieşti, din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, au rămas din toată casa cu un singur sac de făină şi cu o ceaşcă dintr-un serviciu de cafea. Şi au luat-o de la capăt. Trebuie să fim şi recunoscători: nu avem războaie, puşcării politice, putem vorbi liber. E dezavantajul că alegerea e poate mai greu de făcut, spre deosebire de epocile cu războaie sau dictaturi, când era mai clar în ce tabără te situezi. Dacă ar fi să-mi aleg o epocă, mi-aș alege secolul al XIX-lea sau epoca întemeierii statelor române, epoca “descălecatului”.

Cu ce personaj istoric te-ai identifica?

E mai puţin cunoscut… Am fost foarte pasionat de romanele istorice ale lui Walter Scott, unde este un personaj istoric, Bonnie Prince Charlie, care e un pretendent Stuart la tronul Angliei, Scoţiei în epoca Dinastiei de Hanovra, şi se dădeau lupte între protestanţi şi scoţienii catolici tradiţionalişti. Acel personaj şi acea lume a clanurilor scoţiene m-au pasionat.

Există viaţă în afară de istorie?

Nouă, istoricilor, ne place să spunem că istoria e viaţa. Avem un domeniu care cuprinde aproape întreaga existenţă, dar, de fapt, cei mai mulţi dintre cei studiaţi sunt morţi. Îmi place foarte mult muzica şi, probabil că, dacă n-aş fi fost leneş, aş fi învăţat să cânt la pian. Am rămas cu o dragoste pentru muzica clasică, dar îmi place şi muzica DJ-ilor din 2018: Alan Walker de exemplu. În rest, ascult multă muzică din epoca barocă, muzică preclasică. Ascult tot ce publică Jordi Savall, pe care îl admir foarte mult ca muzician şi pentru felul în care încadrează muzica în artă, în istorie. Face istorie prin muzică. Îmi place foarte mult să petrec timp cu familia. Sunt foarte ataşat de bunica, de mama mea, de soacră, de mătuşi şi de unchi, am o ramură care e la Luxemburg, avem ceva familie şi în Spania, şi în SUA. E o familie care ilustrează cumva istoria Europei. Sunt valah pur-sânge şi sunt foarte mândru de asta, ţin la identitatea mea de român, dar şi la cea de bucureştean, de european. Cred că e bine să avem mai multe identităţi. Ador să-mi petrec timp cu soţia mea, bineînţeles, deşi avem programe complicate, dar ne găsim şi timp pentru noi. De la 18 ani am învăţat că trebuie să nu amâni, să te bucuri azi, să nu amâni a publica o carte, a da telefon cuiva drag. În orice moment realitatea din jurul nostru se poate schimba şi nu e bine să rămâi cu regrete. Chiar dacă asta presupune efort şi disciplină. Călătoriile sunt esenţiale, înveţi uneori din ele mai mult decât din cărţi. Sunt un cititor foarte dezorganizat, am vreo 10 cărţi începute, e un talmeş-balmeş pe biroul meu, îmi place să fiu înconjurat de cărţi şi de fotografiile strămoşilor… Apoi întâlnirile cu prietenii, ţin foarte mult la Jockey Club şi multe altele.

În câteva cuvinte, cine eşti tu?

Filip-Lucian Iorga. Atât. (râde) Pare infatuat, dar întotdeauna mi s-a părut ridicolă, amuzantă înşiruirea de titluri, de exemplu la telefon: prof. dr. ing. diplomat. Cea mai amuzantă mi se pare „prof. univ. dr. dr. h. c. mult.“– profesor doctor honoris causa multiplu, adică la mai multe universităţi. E suficient să-ţi spui numele şi apoi oamenii o să te cunoască. Nici nu ştiu dacă pot să spun că sunt istoric, sunt absolvent de Istorie. Istoria e o meserie de acumulare. Eu nu am acumulat destul, doar nişte cioburi, nişte fragmente. Sunt poate un cronicar, asta da. Îmi place să fiu cronicar şi aş vrea să fiu mai harnic în zona asta.

Ceva ce nu te-am întrebat…

Curios, cu atât mai mult cu cât acord un interviu pentru revista Femeia. (râde) Mă pasionează frumosul feminin. Nu vreau să se creadă nu susţin drepturile femeilor. Dimpotrivă, cred că în multe domenii şi împrejurări femeile sunt mult mai nimerite, mai serioase şi trebuie să ne lăsăm de multe ori pe mâna lor chiar şi la cel mai înalt nivel. Însă nu vreau să vedem dispărând feminitatea, aşa cum nu vreau să dispară nici bărbaţii. E adevărat, noi nu mai mergem la război, nu mai vânăm, ne-am domnişorit. Iar femeile, implicându-se foarte mult, se masculinizează. Şi antropomorfic se vede. Asistăm la o oarecare masculinizare, iar eu sunt mare adept al feminităţii din poveşti, din cărţi şi din exemplele pe care le-am văzut în jurul meu. Cred că avem nevoie de diferenţele acestea de gen. Nu sunt deloc de acord că sexul este o opţiune culturală, cred că e vorba de biologie. Nu e o ruşine, nu e ceva rău ca băiatul să se joace cu maşinuţa, iar fetiţa cu păpuşa, e în firea lucrurilor. Sunt îngrozit de exemplele scandinave de copii care sunt încurajaţi să facă schimbare de sex. Sunt aberaţii la care se ajunge. Din dorinţa de toleranţă şi de egalitate se ajunge la aberaţii împotriva firii.

Date importante

S-a născut în 1982 la Bucureşti, într-o veche familie de moşneni. Este doctor în istorie al Universităţii din Bucureşti (2011).

Cărţi al căror autor sau coautor este:

Împreună cu Gheorghe Boldur-Lăţescu, Genocidul comunist în România. Volumul IV. Reeducarea prin tortură, Editura Albatros, Bucureşti, 2003

Împreună cu Eugen Dimitriu, Les Cazaban. Une chronique de famille, Éditions Universal Dalsi, Bucarest, 2007

Breviar pentru păstrarea clipelor. Filip-Lucian Iorga în dialog cu Alexandru Paleologu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2012

Le temperament oecuménique. Entretiens avec Jean Delumeau, Neagu Djuvara, Jacques Le Goff, Emmanuel Le Roy Ladurie, Eric Mension-Rigau, Jordi Savall, Les Éditions Baudelaire, Lyon, 2013

Strămoşi pe alese. Călătorie în imaginarul genealogic al boierimii române, Editura Humanitas, Bucureşti, 2013

Trecutul este viu. Filip-Lucian Iorga în dialog cu Neagu Djuvara, Editura Humanitas, Bucureşti, 2014

Drumul spre casă. Filip-Lucian Iorga în dialog cu Principele Nicolae al României, Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2014

Copilărie regală, Editura Corint, Bucureşti, 2014

Împreună cu Ana Iorga, Mesele de odinioară. De la Palatul Regal la Târgul Moşilor, Editura Corint, Bucureşti, 2015

Un cântec de lebădă. Vlăstare boiereşti în Primul Război Mondial, Editura Corint, Bucureşti, 2016

Din 2015 coordonează, la Editura Corint din Bucureşti, Colecţia „Istorie cu blazon“ dedicată vechilor elite româneşti, care a ajuns, în momentul de faţă, la 30 de volume.

Alte proiecte:

Memoria elitelor româneşti

www.povesticublazon.ro

Asociaţia Povestaşii

Material preluat din Revista Femeia., mai 2018

 

Citește și:

 

Text: Cătălina Oprea

Foto: Mihai Nicolae

Şedinţa foto a fost realizată la Jockey Club. Mulţumim pentru sprijin!

Comments

comments

One thought on “Filip Iorga: Un cronicar al vremurilor noastre

  1. Gândeam până acum câteva minute ca îl cunosc pe Filip-Lucian Iorga, dar după citirea acestui interviu am văzut că mai îmi trebuie timp ca să-l cunosc. Felicitări pentru tot, pentru conținut, pentru exprimare, pentru originalitate, pentru sinceritatea scrisului lui.

Lasă un răspuns

Sus