Esti aici
Femeia.ro > Cariera > Calea spre succes > Ioana Grindean, antrenoarea de filantropie

Ioana Grindean, antrenoarea de filantropie

În principiu, filantropia înseamnă dragoste, prietenie dezinteresată faţă de semenii aflaţi în nevoie. La români, încă nu e definită exact, noţiunea fiind asimilată mai degrabă cu spitalul bucureştean numit astfel decât cu acţiuni caritabile.

Filantropia nu se practică de ieri de azi, doar că în Antichitate se îndrepta spre arte şi sporturi, iar mai târziu, sub influenţa creştinismului, a început să vizeze comunităţile defavorizate. Să fii filantrop înseamnă să oferi fără să ceri nimic în schimb. Să-ţi ajuţi nu doar vecinul aflat la ananghie, ci și pe ceilalţi, prin dotarea unor şcoli sau spitale, dezvoltarea unor instituţii sociale care să aibă grijă de ei. Da, există şi la noi oameni care pot face astfel de donaţii. Da, ar putea exista şi la noi spitale, şcoli sau institute de cercetare care să poarte numele unor filantropi. Numai că, deocamdată, lumea – şi persoanele cu bani şi dorinţa de a dărui, şi cele care au nevoie – este confuză. Unii nu ştiu cum să dea, ceilalţi nu ştiu cum să ceară. Iar aici apare Ioana, antrenoarea de filantropie.

Nici Robin Hood n-avea cod CAEN

Ioana Grindean are 40 de ani şi, după ucenicia în presă (a absolvit Şcoala Superioară de Jurnalistică), s-a specializat în comunicare, iar acum este consilier în filantropie. I-a plăcut întotdeauna să… facă legături. Dacă ştia că X se pricepe sau are ceva de care ar avea nevoie Y (cele două personaje necunoscându-se între ele, dar ambele știind-o pe Ioana), punea imediat mâna pe telefon şi-i împrietenea rapid. Cu aerul că te cunoaşte de când lumea, fără fiţe şi diplomaţii complicate, trece direct la subiect şi are o putere de convingere de invidiat.

Sună frumos „consilier de filantropie“. Cum ţi-a venit ideea asta?

Ideea nu mi-a venit mie, fiindcă, din nefericire, nu am soluţii pentru toate lucrurile care mi se par nedrepte. Le-a venit unor englezi la şcoala cărora am avut onoarea să particip. A fost un proiect organizat de Asociaţia pentru Relaţii Comunitare, la Bratislava. Acolo am învăţat cum să-i determin pe oameni să-şi descopere latura filantropică şi să-i ajut să doneze unde şi-ar dori ei să se petreacă schimbarea. Pentru că nu doar ONG-urile care se ocupă de întrajutorare au nevoi, există şi nevoia de a dărui. Consilierul, adică eu, trebuie s-o identifice în potenţialul donator, apoi să găsească împreună asociaţia, grupul, comunitatea care are nevoie de acei bani. E ca la consilierea psihologică: identifici cauza, apoi uşor-uşor încerci să satisfaci nevoile.

Meseria asta are cod CAEN?

Nu are. Dar, la câte preocupări inutile sunt codificate, încerc să fiu îngăduitoare cu statul şi să-i acord circumstanţe atenuante pentru această întârziere. Iar apoi, ce făcea Robin Hood era codificat în CAEN?

Scris de mână

Filantropia este  o mobilizare şi desfăşurare a resurselor private, inclusiv timpul, capitalul social şi priceperea, cu scopul schimbării în bine a lumii în care trăim”. (Bishop & Green, 2008, p. 49)

„Jumătăţi de oră pentru Maria“

La sfârşitul anului trecut, la a 12-a ediţie a Galei Oameni pentru Oameni, Ioana a primit o diplomă de excelenţă pentru implicarea neobosită în construirea unui cadru care ajută la dezvoltarea filantropiei în România. Sună frumos, nu? Printre altele, este vorba despre un amendament la Codul Fiscal, o modificare care le dă voie celor care câştigă bani să-şi deducă o sumă mult mai mare dacă fac acte filantropice.

Ce  este până la urmă filantropia?

Practic, e o stare de spirit. Unii o au din naştere sau prin tradiţie, alţii o dobândesc. Mai sunt cei care, e drept, par indiferenţi. Dar sunt doar oameni care nu au întâlnit nevoia de a ajuta sau de a face ca lucrurile bune să se întâmple. Nu m-au cunoscut încă pe mine. Dibăcia unui consilier de filantropie se vede cel mai bine în relaţia cu această ultimă categorie.

Povesteşte-ne despre o realizare de-a ta de care eşti mândră și care să ne convingă de faptul că eşti un consilier dibaci.

Cea mai frumoasă realizare a mea a fost campania „Jumătăţi de oră pentru Maria“. Spun a mea pentru că am avut onoarea să fac concep strategia pe care echipa Europa FM  a implementat-o pentru a o ajuta pe Maria, o fetiţă de cinci ani care suferea de o boală atât de rară, încât în România nici nu era recunoscută. Tratamentul ei costa 3.500 de euro pe lună, iar dacă nu l-ar fi urmat, ar fi murit. Am strâns atunci, în două săptămâni, 140.000 de euro şi am trecut o nouă afecțiune pe lista de boli care se stabileşte prin hotărâre de guvern. Statul a compensat medicamentele, iar cu banii strânşi, fundaţia Mariei a ajutat alţi oameni. Campania s-a numit „Jumătăţi de oră pentru Maria“ pentru că am folosit donaţiile prin SMS şi am promovat asta la radio cu sloganul „Cu 2 euro poţi cumpăra o jumătate de oră din viaţa Mariei“. Acum, Maria este mare, fiind singurul copil din Europa care trăieşte cu această afecţiune.

Puţină organizare n-ar strica

Ioana şi-a pus în minte să-i înveţe pe oamenii cu bani şi dorinţa de a dărui să ajute susţinut şi programat. Aşa cum dai bani la biserică, iar preotul ştie cam pe cât să se bazeze în fiecare an, la fel trebuie făcute actele filantropice, spune ea.

Funcţionează la noi filantropia, suntem noi, românii, darnici cu adevărat?

În România, se fac donaţii de-a valma, de cele mai multe ori de moment. Te-a impresionat cutare ştire, eveniment, persoană în nevoie şi ai făcut imediat o donaţie prin SMS, telefon, cont bancar sau mai ştiu eu ce mecanism – mai ales că, în ultima vreme, s-au dezvoltat o mulţime de instrumente ingenioase care să facă actul donării cât mai facil. Orice donaţie este bine-venită, desigur. Dar cel mai bine ar fi dacă, în fiecare, an ai dona un minimum pentru o asociaţie, o instituţie de cultură, un spital. Aşa, şi-ar putea construi un buget anual predictibil şi i-ar fi mult mai uşor să pună pe hârtie şi apoi să implementeze proiecte.

Dărnicia se poate educa?

Eu zic că da. Trebuie mai întâi să ne amintim vorbele alea atât de frumoase: dar din dar se face rai, dăruind vei dobândi, de acolo de unde dai, Dumnezeu îţi dă înzecit. Cum învăţăm asta? Pas cu pas. Aş spune la şcoală, dar şcoala are atâtea de făcut… Poate familia, biserica, presa. Noi toţi ne putem educa unii pe alţii.

Citește și:

Iolanda Stăniloiu, între înțelepciune și vis

Christine Schillings: Mergi mereu înainte, îndrăznește!

Hana Benyamini: Un vis de tinerețe. Fără bătrânețe!

Articol preluat din revista Femeia de Azi, nr.06/11.02.2016
Autor: Irina Tudor Dumitrescu
Sursa foto: Radu Vintilescu




Comments

comments

Lasă un răspuns

Sus