Esti aici
Femeia.ro > Cariera > Maria Rohean: Am trăit exact cum am vrut

Maria Rohean: Am trăit exact cum am vrut

De la finalul anului trecut, Maria Rohnean a trecut în echipa reporterilor Antenei 1. Indiferent de oră, de vreme sau de ziua din săptămână, Maria ne aduce în case evenimentele care ţin de domeniul sănătății.

Și-ar fi dorit să devină polițistă, dar o probă sportivă a ținut-o departe de acest vis. „Cândva aveam un blog, dar n-am mai găsit timp şi stare pentru asta. Obişnuiam să zic că într-o zi îmi voi scrie memoriile. Încă n-am renunţat la vis, deşi deocamdată nu lucrez la realizarea lui. Şi îmi mai place să desenez în creion forme geometrice.“ Între două intervenții în direct, am dorit să dezvăluim secretele reporterului Maria Rohnean și iată ce am aflat:

Cum ai început cariera de jurnalist? Ai știut de la început că asta dorești să faci?

O, nu. Mi-am dorit toată viaţa să fiu poliţistă. Poate înainte să-şi dorească fratele meu şi cu mult înainte ca lui să-i iasă. Din păcate, după două încercări eşuate de-a intra la Academia de Poliţie (am picat la o diferenţă de patru sutimi la proba sportivă de viteză), am ales Timişoara. Era un vis mai vechi al tatălui meu de a studia acolo. Din păcate, el s-a întors în Maramureş, din dor de casă, după o scurtă perioadă de studiu în oraşul de pe Bega. Ei bine, singura facultate al cărei prodecan a acceptat să înscriu fără diplomele în original, care se aflau la Academia de Poliţie şi pe care nu le primeam decât la o săptămână după admitere, era Facultatea de Ştiinţe Politice, Filosofie şi Ştiinţele Comunicării de la Universitatea de Vest. I-am promis că aduc diplomele originale la o lună după admitere. Am ales Jurnalism, dar şi Sociologie. Am urmat cursurile la zi, în paralel, timp de un an. Şi am dat din nou la Academie. Un nou eşec, tot la proba sportivă. Renunţasem între timp la Sociologie, pentru că prinsese microbul jurnalismului. Ba chiar am început să lucrez, din anul II, ca reporter la Radio România Timişoara, unde am stat patru ani.

Plecarea de acasă, mai întâi la Timișoara, apoi la București, cum s-a întâmplat? Cum a fost despărțirea de ai tăi? Cum ți se par cele două orașe, Timișoara și București?

Plecarea la Timişoara n-a fost deloc grea. M-am îndrăgostit de oraş din prima zi şi încă-l iubesc la fel ca-n acea dimineaţă, la ora 5, când ajunsesem cu trenul în gară. Nici despărţirea de casă n-a fost grea, mi-am dorit tot timpul să am satisfacţia lucrului făcut de mine, fără ajutor de la mama, de la tata, de la rude. Şi o am. Plecarea la Bucureşti a fost o decizie de cinci minute. Un telefon scurt, cinci zile de probe şi o zi la dispoziţie pentru mutat. Mi-am luat zece ani din viaţă, i-am pus în maşină şi am plecat fără regrete spre Capitală. Cele două oraşe? Timişoara e sufletul. Deşi… Bucureştiul începe încet-încet să-mi intre şi el pe sub piele.

Meseria e solicitantă, așa că probabil nu ajungi acasă atât de des cât ți-ai dori, mai ales că e departe. Cum alini dorul de-ai tăi?

Vorbesc cu ai mei zilnic la telefon. Niciodată nu le-am spus problemele, niciodată nu le-am spus că n-am mâncat, că mi-a fost frig, că am fost bolnavă, că am fost tristă. În fiecare seară, în drum spre casă de la muncă, le spun, chiar dacă nu e aşa deseori, că am avut o zi minunată. Câteodată simt ei din voce că nu e chiar aşa, dar nu insistă. S-au obişnuit şi ei cu puterea mea de a trece peste tot şi toate.

De ce sănătate − un domeniu solicitant, în care vezi multe și ești nevoită să trăiești multe?

Nici asta n-am ales. Am moştenit domeniul de la o fostă colegă şi bună prietenă de la Radio. Şi cumva domeniul m-a tot urmărit de-a lungul anilor. S-a ţinut de capul meu până am ajuns să-l îndrăgesc. Cu nervii şi zbuciumul, şi frustrarea, şi satisfacţia şi bucuria de rigoare. Am cunoscut oameni minunaţi în acest domeniu, oameni pe care i-am păstrat şi m-au păstrat în suflet de-a lungul anilor.

Care a fost cazul despre care ai relatat și care te-a marcat cel mai mult?

Bineînţeles, Colectiv. Pentru mine şi viaţa, şi meseria sunt înainte şi după Colectiv. Proaspăt venită din Timişoara, aveam doar o lună de Bucureşti, am propus un subiect de noapte. Deşi sceptici, şefii mei au acceptat. Aveam aprobare pentru filmare în UPU, la Spitalul Universitar. Ei bine, acea noapte era 30 octombrie. Am avut cele mai bune imagini de televiziune. Dar şi cele mai dureroase… care mi-au rămas în minte, în suflet, în tot ce sunt eu. Pe care nu le voi putea uita vreodată şi la care nu există zi să nu mă gândesc.

Dacă nu era televiziunea, ce ar fi fost?

Probabil m-aş fi dus undeva în munţi să cresc animale şi să cultiv legume. Cred că, atât timp cât îmi păstrez integritatea profesională, corectitudinea, imparţialitatea, empatia, dragostea de meserie şi dorinţa de-a o face cât mai bine posibil, poate fi orice şi oriunde.

Dacă n-ar fi România, atunci ce ar fi?

Rusia. Am dezvoltat o pasiune pentru cultura ei. Deşi nu mă văd plecând din România. Nu ştiu dacă e vorba de patriotism, dar mai mult de un concediu în străinătate n-am putut şi nu cred că voi putea sta vreodată.

Dacă nu ar fi Maria, cine ar fi? Altfel spus, ce îți dorești să schimbi la tine?

Numele de familie… la un moment dat (şi aici toate prietenele mele vor râde zdravăn câteva minute). Dincolo de asta, n-aş schimba nimic. Sunt suma experienţelor trăite. Am trăit exact cum am vrut şi pot să zic asta cu mâna pe inimă şi fără regret.

Te vezi făcând altceva? Ce anume?

văd un ofiţer foarte bun. Nu acoperit. Poate de Crimă organizată.

Cum a fost trecerea de la o televiziune de știri la Antena 1?

Pentru mine a fost o schimbare majoră. Îmi lipsește satisfacția pe care o aveam când orice informație intra în câteva minute pe post. Mai bine zis, mi-a lipsit la început. M-am obișnuit cu timpul… ba, mai mult, informația pe care o am o transform în poveste, mă uit în spatele ei, schimb abordarea și vin cu ceva nou. Ei bine, asta mi-am dorit tot timpul să fac, iar acum am ocazia.

Dacă ai avea o baghetă magică, care ar fi primul lucru pe care l-ai schimba?

Am fost tot timpul de principiul că oamenii nu se schimbă, doar se adaptează. N-aș schimba nimic la oameni, dar aș încerca să le transmit valorile cu care am fost eu educată. Văd foarte multă răutate în jur, în fiecare zi. Când eram mai tânără, mă supăra asta, acum încerc să fiu eu bună, iar ei să vadă asta. E greu de crezut, dar cei mai mulți funcționează după puterea exemplului.

Dacă peste ani fiica sau fiul tău ți-ar spune că vrea să facă jurnalism, ce i-ai zice?

prefera totuși să fie polițiști (râde). Bineînțeles că fi de acord. E o meserie care te formează, te dezvoltă, dacă știi să iei doar ce-i bun din ea. Dar, în același timp, le-aș spune să se înarmeze cu multă răbdare. Dacă o vor face cum trebuie, e nevoie să sacrifice multe: timpul liber, familia, prietenii. E greu să găsești un echilibru, mai ales în primii ani. Mentorul meu și primul meu șef direct din televiziune mi-a spus: o să lucrezi non-stop, cerințele o să fie mari, o să fie tensiune, presiune, termene limită, stres, dezamăgiri, o să vrei să renunți în fiecare zi și totuși n-o s-o faci. Dar o să-ți placă. I-am dat dreptate peste un număr de ani. Iar în ultimul rând le-aș spune să nu-și piardă integritatea, oricât de tentant ar fi. Meseria asta este pentru oameni: dacă nu empatizezi, mai bine mergi să lucrezi cu mașinării.

Oamenii te văd la TV, sincron la o știre, însă foarte puțini sunt cei care știu care e munca din spatele unei știri de trei minute. Cum arată o zi din viața reporterului Maria Rohnean?

Trezit la 5 în fiecare dimineaţă. După o oră sau două de cafea, internet, ştiri, documentare, sport, ies din casă. Cel târziu la 8. Apoi fiecare zi e diferită. Fie îmi urmez planul stabilit cu o zi înainte, fie se întâmplă ceva pe parcurs şi totul este dat peste cap. Mă adaptez însă din mers. Sunt zile extrem de agitate, cu transmisiuni în direct, situaţii limită, informaţii de la surse, interviuri la minut, vorbit cu oameni, de convins oameni, de înţeles oameni, alergătură pe holurile spitalelor sau ministerelor. După masă, redacţie. Scrierea ştirii, poate iar transmisiuni, iar plecat, vorbit şi certat şi zâmbit, cu satisfacţia lucrului bine făcut cu editorii, producătorii, editorii de imagine, graficienii, operatorii, editorul general, şeful de secţie sau redactorul-şef adjunct. Dincolo de toate e omul din fiecare din funcţiile enumerate mai sus. Omul ca atribut, nu substantiv. Asta caut, chiar dacă nu găsesc întotdeauna.

Și cum arată o zi liberă din viața ta?

Citit şi filme. Rareori plimbări. Încă n-am descoperit Bucureştiul aşa cum aş vrea, dar am de gând. Şi nicio zi liberă nu seamănă cu alta. Îmi place tare mult să râd cu prietenele mele, care îmi sunt şi colege… râd rar la muncă. Îmi place să gătesc. Îmi place să uit la stele şi la clădiri vechi. Îmi place să trag cu arma, să călăresc sau să fac tir cu arcul. Îmi place să uit la oameni. Să vorbesc cu oameni. Să vorbesc oamenilor şi să ascult oameni. Şi îmi place să adorm cu capul pe bătăile unei inimi dragi…

Ce înseamnă prietenii pentru tine?

Refugiul. Zâmbetele şi împărtăşirea gândurilor. Asta fac cu cei mai apropiaţi din Bucureşti. Dar mare parte din cei adunaţi de-a lungul anilor sunt răsfiraţi în diverse locuri din ţară şi din lume: Londra, Dublin, München. Pe cei din Timişoara, Oradea sau Maramureş îi vizitez aproape de fiecare dată când ies din Bucureşti. Ultimul concediu l-am petrecut în turul ţării şi n-am ratat niciunul. Anul acesta trec graniţele la ceilalţi.

Ce ți-ai dori să ai și nu ai (încă)?

Linişte. Deşi o am din când în când. Şi probabil că îmi ajunge. Şiii… un puiuţ de mâţă neagră. Şi un Saint-Bernard. Şi un dormitor la mansardă. Şi un bonsai. Şi albumul original Cantafabule.

Unde ți-ai dori să mergi și nu ai ajuns până acum?

Moscova. E ultimul din cele şase visuri pe care le-am avut de la 20 la 30 de ani. Pe celelalte mi le-am împlinit − turul Transilvaniei singură cu mașina, o noapte într-un far, concert Roger Waters, o cafenea și o noapte de revelion uitându-mă la stele. Le-am făcut pe toate. N-am încă 30 de ani.

Ce ți-ai dori să faci și nu ai putut până acum?

Voluntariat. La Ambulanţă sau la SMURD. Dar o s-o fac şi pe-asta. E o dorinţă veche, va trebui să-mi gestionez foarte bine timpul, dar o s-o fac. Nu atât pentru cei care trebuie salvaţi cât pentru salvatori. Oamenii au nevoie de alţi oameni pentru a trece peste fiecare zi sau fiecare tură.

Citește și:

Articol preluat din ediția de februarie 2017 a revistei Femeia.
Autor: Mariana Fătulescu
Foto: PR

Comments

comments

Lasă un răspuns

Sus