Nimic pe lumea asta nu-i mai gustos decât coltucul rupt şi mâncat când pâinea este încă aburindă.
Pâinea este, în tradiţia românească, mai mult decât un simplu aliment menit să-ţi potolească foamea. Este viaţă, este simbol, este sacralitate. Este o metaforă a fertilităţii, a ciclului vieţii. Bobul de grâu trece, asemenea omului, de la sămânţă la spic, moare şi se transformă în altceva şi mai bun, pâinea. Pâinea devine astfel suma tuturor celor mai importante evenimente din viaţa omului.
Respect şi curăţenie
Respectul faţă de pâine, faţă de simbolistica ei se vede în pregătirea femeii care o va frământa: se spală în zori, cu apă curată de izvor, îşi săpuneşte părul, se primeneşte cu haine curate. Făina albă se cerne bine, iar apa trebuie să fie „neîncepută“, adică apă curată adusă tocmai atunci de la fântână (şi astăzi, chiar dacă au apă în casă, femeile de la ţară fac pâinea rituală cu apă „neîncepută“). Pâinea este frământată – aluatul din care femeia modelează pâinea este asemănat de etnologi cu lutul din care Dumnezeu a modelat omul –, lăsată la dospit (asemenea gestaţiei), formată, închinată şi pusă la copt. Ritualul plămăditului mai cere femeilor care frământă aluatul să postească, trupeşte şi alimentar, câteva zile înainte de frământare. Cernutul făinii se face în zori, pe nemâncate, în tăcere deplină. Sarea, numită mana lui Dumnezeu, sporeşte puterile magico-rituale ale pâinii, la fel drojdia (sau turtiţa folosită în locul ei), fără de care gestaţia n-ar avea loc. Coacerea (focul) are rol de purificare.
Ofrandă şi bunăstare
Românii au un adevărat cult al pâinii: de la întâmpinarea oaspeţilor cu pâine şi sare până la colaciii daţi de pomană la parastas, pâinea e un simbol al familiei. Colacul – pâine sacră în formă de inel sau cerc, cu sau fără cruce pe el – este pe masa tradiţională de la naştere până la moarte: colacul naşei (la botez), colacul miresei, colacii care se împart spre pomenire. Este o reprezentare a bucuriei, a rodniciei, a fertilităţii, a jerfei, un dar către divinitate.
