Agresivitate VS violență

Motivul pentru care agresivitatea este considerată ca aparținând laturii noastre animalice și, în consecință, este reprimată rezidă în confundarea ei cu violența. În timp ce agresivitatea are legătură cu grija pentru propria persoană, cu afirmarea nevoilor și limitelor personale, violența este comportamentul îndreptat împotriva celuilalt. Agresivitatea are un rol fundamental în stabi­lirea şi menținerea relaților sănătoase cu mediul și cu oamenii, pe când violența perturbă relațiile și le face să fie disfuncționale. Violența reprezintă un eșec în găsirea unei soluții, a unei maniere optime de punere în cuvinte și în comportament a nevoii, frustrării, fricii.

Violența, subtilă sau evidentă

Violență subtilă este când îi spunem cuiva: „Eu, în locul tău, n-aș fi făcut asta“ sau când obligăm un copil să accepte o îmbrățișare pe care nu o dorește. Violența evidentă este o replică jignitoare, constând în comportamente de bruscare fizică și lovire. Un caz particular este violența îndreptată împotriva propriei persoane, manifestată ca perfecționism, autocritică, rușine, descalificare.

Trăim într-o lume extrem de violentă, care nu se va schimba atât de repede cât ne-am dori. Pornind de la războaie, bullying (hărțuire), violență familială, educarea copiilor prin pedepse corporale și terminând cu eticheta­rea oamenilor ca bolnavi psihici, nebuni, curentul dominant în societatea noastră este unul violent. Consecințele, atât sociale, cât și individuale, sunt pe măsură. Oamenii se simt singuri, neînțeleși, trăiesc în teamă, nu au încredere în ei înșiși, copiii nu ajung să-și descopere vocația și cresc încercând să le facă pe plac adulților, rupți de propriile emoții și pierzându-se treptat ca individualitate într-o mare de oameni și, fundamental, ajung să fie și să facă la fel.

Ce-i de făcut

Să repunem în drepturi agresivitatea. Un om fără agresivitate nu are capacitatea de a se proteja pe sine și a-și urma drumul în viață. În același timp, să facem diferența între agresivitate și violență.

Să ne interzicem să fim violenți. Sigur că nu ne va ieși de la început. Și atunci ne întoarcem asupra situației și reparăm. Ne asumăm propriul comportament și oferim o compensație în contul răului făcut altuia.

Să învățăm să fim agresivi, fără a fi violenți, cum să spunem NU și DA, cum să ne educăm copiii fără constrângeri, să învățăm să ne exprimăm emoțiile, mai ales pe cele negative (furie, frustrare, frică, durere etc.), să învățăm cum să răspundem agresivității prezente în viața cotidiană.

Căi la îndemână

Dacă fizic niște cursuri de autoapărare sunt o investiție bună, psihologic contează:

• să ne „curățăm“ de violență, să o lăsăm să fie parte a trecutului. Psihosociologul francez Jacques Salomé oferă o sugestie: scriem pe o bucățică de hârtie gestul sau cuvintele care ne-au agresat. Apoi, simbolic sau chiar direct, o dăm persoanei care ne-a ofensat spunându-i: „Acest/e gest/cuvinte îți aparțin și ți le returnez. Mie îmi fac rău și nu vreau să le port în sufletul și mintea mea!“
• să avem sprijin de la prieteni, familie. Să fim în preajma celor cărora ne simțim în siguranță, apreciați și respectați.
• să învățăm să vorbim despre aprecierea și respectul pe care le simțim față de cineva. Oamenii nu sunt obișnuiți să fie apreciați și uneori citim în ochii lor: „Ce vrei de la mine de îmi spui asta?“ Lipsirea unei persoane (adult sau copil) de apreciere este o formă subtilă de violență, o rană sufletească.

Citește și:

Hărțuiala nu e o joacă de copii

Concursurile de Miss, o forma de violenta

Salveaza inocenta copilului tau

Articol preluat din ediția de noiembrie 2015 a revistei Femeia.

Autor: Georgeta Tudor, www.rusinea.com

Foto: Guliver/Thinkstock