Esti aici
Femeia.ro > Timp liber > Mihaela și Mihai Enache: România din Noua Zeelandă

Mihaela și Mihai Enache: România din Noua Zeelandă

Vrem să fim cât mai europeni, cât mai occidentali, cât mai ca afară. Obiceiuri, mâncăruri, povești, costume, muzică – orice poartă amprenta tradiției românești ni se pare vetust, depășit, desuet, în fuga noastră spre nou, spre modernitate. Și totuși cum se face că, la mii de kilometri depărtare de țară, începe să ne fie dor tocmai de lucrurile la care am renunțat cu cea mai mare ușurință? Cum se face că rezonăm exact cu acele lucruri care nu ne spuneau mai nimic pe când eram în țară? Ba tocmai ele să aducă alinarea dorului…

Mihaela și Mihai Enache au plecat din țară în 2000 din cauza situației economice și politice instabile. Când, în sfârșit, s-au hotărât să emigreze, le-a părut rău că n-au făcut-o mai devreme. „Ne săturaserăm de mineriade, corupție, politicieni, înghesuială, stres, mitocănie, dar, mai ales, eram îngrijorați în privința viitorului copiilor noștri, Radu și Mihnea. Deși eram amândoi redactori de film la Pro TV, ne plăcea foarte mult ceea ce făceam și aveam o situație materială bună, ceva lipsea. Lipsea liniștea sufletească, lipsea siguranța viitorului și a unei societăți care să garanteze dreptul la o educație decentă.”

Acum locuiesc în Auckland, Noua Zeelandă, de 15 ani în același loc: Browns Bay – North Shore City, în partea de nord a orașului, un colț de rai cu multe plaje, multă verdeață, parcuri și rezervații naturale. „Aici e acasă acum”, spun ei.

Viața luată de la capăt

După cinci luni de căutare a unui loc de muncă decent, Mihai și-a găsit un post care le-a permis și Mihaelei, și copiilor să-l urmeze. Pentru ea a fost mai greu fiindcă, deși i-au fost recunoscute studiile, a trebuit să studieze din nou ca să poată preda. „În România am terminat Facultatea de Litere și am fost învățătoare și profesoară. Aici am absolvit «Diploma of Early Childhood Education», apoi «Postgraduate Diploma in Education with Distinction» și acum lucrez la teza de masterat. Nu este ușor, dar mă gândesc că sunt un model pentru băieți. Ideea de sacrificiu pentru a promova educația copiilor și ideea de a trăi ambițios, de a te reinventa tot timpul ca persoană mi-au fost transmise de mama, care a luptat toată viața pentru ca noi, eu și fratele meu, să reușim în viață. Mama s-a sacrificat la propriu pentru noi. Și cred că ar fi fericită acum să ne vadă unde am ajuns. Amândoi suntem devotați familiilor noastre, copiilor.”

„Ritmul vieții aici e mai lent, «laid back», cum zic localnicii”, continuă Mihaela. „La început, mi se părea că sunt în vacanță. E liniște, aerul e curat, natura e de o frumusețe ireală. Am fost surprinsă la început când am mers într-un parc de lângă ocean și am văzut lumea stând pe iarbă și făcând grătare, copiii jucându-se, alergând cât îi țineau puterile, bălăcindu-se în apă… Nimeni nu ne-a certat că am călcat pe iarbă. Vegetația e debordantă. Lumea e mai puțin formală, mai puțin ceremonioasă; ținută de zi: tricou, pantaloni scurți și șlapi.
Nimeni nu se miră dacă umbli desculț. Nu există cozi, înghesuială, lumea e foarte politicoasă, spațiul personal e mai mare. Am fost uimită în primele zile că lumea mă saluta pe stradă fără să mă cunoască. Mai mult de atât, când salutau zâmbeau. De ce? Acești oameni au un nivel de satisfacție materială și spirituală, un nivel de civilizație care le permite să fie mulțumiți în interior, în așa fel încât pot să le ofere și celor din jur ceva: un zâmbet și un salut. Și nu numai atât.”

Copiii, mândria părinților

Copiii s-au integrat foarte repede, și-au făcut prieteni, învață foarte bine. „Noi vorbim românește în casă, dar, cum am aflat ulterior, e mai dificil să menții limba natală atunci când a doua limbă se vorbește peste tot. Copiii noștri vorbesc românește cu accent, însă înțeleg tot. Ambii băieți se mândresc că sunt români. Mihnea a fost reprezentantul echipei României la ceremonia de deschidere a Cupei Mondiale de rugby din Noua Zeelandă în 2011. Radu ar dori să se întoarcă în România și să petreacă timp cu rudele. El va absolvi facultatea de inginerie mecanică la University of Auckland anul acesta. Mihnea a fost ales «head boy» al liceului Long Bay; un nume românesc în fruntea unei școli. Acestea sunt mari satisfacții pentru noi, o familie de emigranți, sunt principalul motiv pentru care nu ne pare rău că am făcut acest pas.”

Voluntariatul aduce împlinirea

Cu uimire a aflat că multă lume face muncă voluntară. Nu i-a fost ușor să înțeleagă acest concept. Lumea se oferă să planteze pomi, să lucreze voluntar în căminele de bătrâni, în magazinele care strâng fonduri pentru bătrâni și bolnavi de cancer, la școlile pentru copii cu dizabilități, părinții fac muncă voluntară la școala copiilor, enoriașii, la biserici. Dar cum și de ce fac oamenii muncă voluntară? „După ani buni, după ce am terminat primele studii și mi-am găsit un serviciu care îmi permitea să am timp liber, am găsit răspunsul la întrebarea de mai sus. În viața personală și profesională ajunsesem la un echilibru, totul părea normal, dar totuși parcă lipsea ceva. Asociația Doina din Auckland a fost creată acum 15 ani de o mână de oameni inimoși. În 2008, a apărut ideea de a avea o școală românească aici, în Auckland. Mi-a plăcut ideea și m-am oferit să coordonez această școală. Timp de doi ani și jumătate am lucrat ca voluntar, cu alți profesori și părinți din comunitatea românească, și am organizat multe activități și excursii interesante pentru 30-40 de copii români. A apărut un articol într-un ziar local, «North Shore Times», despre Școala Românească din Auckland, în care am fost lăudați pentru inițiativă și efort.“

Rădăcinile sunt adânci

În februarie 2012, la inițiativa Mihaelei și cu sprijinul Asociației Doina, a luat ființă grupul de dansuri populare românești Doina. Din acest grup fac parte acum 18 persoane, cu vârste cuprinse între 6 și 40 (plus) ani. „Aș dori să menționez aici numele tuturor: Bianca și Diana Alexoiu, Roberta și Dana Gașcu, Sabina și Adina Giurgiu, Letiția, Mia, Christopher și Anca Flueraș, Nicole și Marilena Iancu, Maria Hanabadi și Irina Pegler, Delia Giurgiu, Daniela Trandafir, Delia Tănase și eu. Două generații: mame, fiice și fii.” Acest grup a participat la peste 20 de festivaluri culturale și spectacole în Auckland și Christchurch, printre care: Chinese Moon Festival, Multicultural Expo, Mt Eden International Cultural Festival, Lakeside Multicultural Festival, Winter WarmUp – Danish House, strângere de fonduri pentru Biserica Ortodoxă din Auckland, strângere de fonduri pentru o tânără care lucrează în orfelinatele din România, sărbătorirea Zilei Naționale la 1 Decembrie, alături de comunitatea românească din Christchurch. „Grupul a fost filmat într-un documentar intitulat «Both Worlds», difuzat de TV3 NZ. Atmosfera în timpul repetițiilor la dans e extraordinară. Ne simțim bine între noi, râdem mult, vorbim mult, suntem ca o familie. Îmi doresc ca acest grup să continue mulți ani de acum înainte. A trebuit să fac legătura cu românca din mine, cu locul în care m-am născut, cu limba, tradițiile și obiceiurile românești, neasemuit de frumoase, de o valoare inestimabilă, cu copilăria și amintirile dragi, ca să pot să mă integrez în țara de adopție. Până când nu am făcut acest pas, nu am simțit că aparțin acestui loc. Acum mi-am găsit locul, acum știu cine sunt. Trăiesc în două lumi, sunt «in-between». Satisfacția e imensă. Delia Tănase, una dintre doamnele din grupul de dans, mi-a făcut o confesiune: «Dacă acest grup ar fi existat când am început viața aici, mi-ar fi fost mult mai ușor». Dăruindu-mi timpul și energia școlii românești și grupului de dans, simt că am făcut și fac o diferență în viața unor oameni. Chiar departe de casă și, poate, paradoxal, tocmai datorită acestei distanțe, mă simt mai aproape de România. A trebuit să plecăm, ca să ne dăm seama ce lăsăm în urmă, ca să iubim și să prețuim ceea ce ne definește ca popor. Rădăcinile sunt adânci.

Îmi este dor de limba română și de locuri încărcate de amintiri. M-aș întoarce în România la pensie, să stau o jumătate de an acolo și o jumătate aici.”

Asociația promovează tradițiile românești

Asociația promovează tradițiile, obiceiurile și limba română în Noua Zeelandă. Este nonprofit și toți membrii sunt voluntari. Există un comitet care se ocupă de organizarea unor manifestări precum Festivalul Românesc, organizat anual, cu filme românești, piese de teatru în limba română, jucate de actori români amatori care fac parte din trupa „Măgura”, expoziții de pictură, spectacole culturale, excursii pentru copii și seniori, organizate la muzee și parcuri. Există și o emisiune săptămânală de radio în limba română, organizată tot de voluntari și o școală de tenis, cu competiții anuale, organizate  de Gabriel Giurgiu. Cristi Dumitrache este redactorul-șef al revistei „Pagini Românești în Noua Zeelandă” de foarte mulți ani. Anul acesta, Adina Giurgiu va organiza o nouă tabără românească pentru copii. „Am fost norocoși până acum, am obținut sponsorizări. Cu ajutorul acestor sponsorizări și prin strângere de fonduri, grupul Doina a reușit să achiziționeze costume tradiționale pentru toți membrii. Noua Zeelandă e o țară foarte primitoare, oamenii se bucură aici de diversitate, încurajează promovarea culturii tuturor naționalităților.”

Cum se vede România din Noua Zeelandă?

„Multă politică, multă vorbă, puține fapte, corupție, scandal, birocrație, gălăgie și aglomerație. Totuși, observ și schimbări în bine: au început să apară parcuri, grădini, mai multă verdeață, e mai curat, iar evenimentele culturale continuă să le eclipseze pe cele de aici. Îmi lipsește mult teatrul românesc.

Citește și:

De vizitat în Romania – locuri cum nu vezi niciunde in lume!

Yvette Lasson: Romania e un giuvaier nedescoperit inca

Doamnele zborului romanesc

Articol preluat din ediția de decembrie 2015 a revistei Femeia.

Autor: Cătălina Oprea

Foto: arhivă personală


Comments

comments

Lasă un răspuns

Sus