Esti aici
Femeia.ro > Timp liber > Tudorița Enache cântă pe viață și pe moarte

Tudorița Enache cântă pe viață și pe moarte

Așa spunea Johnny Răducanu despre Teodora Enache, referindu-se la patima cu care ea cântă jazz.

Deși absolventă de Matematică, muzica a fost mai ademenitoare, așa că i-a dat tot: energie, timp, devotament, pasiune, viața însăși împletind-o cu muzica de jazz. Cu o carieră de peste 25 de ani, a fost prima solistă vocală din România care a introdus doina într-un concert de jazz, considerând-o un blues românesc ce ar trebui promovat în întreaga lume. În aceeași direcție de inovație, Teodora Enache este unul dintre pionierii curentului etno-jazz în România. În toamna aceasta, o putem asculta și vedea în cadrul festivalului George Enescu într-un spectacol cu reprezentație unică, interpretând vocal pentru prima oară în lume Rapsodiile Române de George Enescu, într-o versiune originală semnată de Teodora, o reinterpretare a partiturii clasice în cheie de jazz.

1. Citind de-a lungul anilor câteva dintre interviurile dvs. și urmărindu-vă parcursul artistic, aș zice că ați trăit nu una, ci trei vieți sau că trei artiști sunt îngemănați în trupul Teodorei. Numai astfel s-ar putea explica multitudinea proiectelor, a spectacolelor și a colaborărilor, dar mai ales focul, patima cu care urcați pe scenă. Așadar, dacă ar fi să scrieți o scurtă carte de vizită a dvs., care ar fi cele trei cuvinte care v-ar defini?

Pasiune, curaj, credință, spiritualitate, spontaneitate, curgere și adaptabilitate, fragilitate emoțională, bucurie de viață simplă. Sunt mai mult de trei cuvinte, dar simt că acestea mă definesc cel mai bine.

2. Ce înseamnă acest nou proiect pentru dvs., respectiv rapsodiile enesciene în cheie de jazz? Cum a apărut ideea lui?

Acum un an, am primit invitația de a merge la Muzeul Enescu din Tescani pentru a susține un recital. Am cântat în duet cu Călin Grigoriu la chitară. Am început să cânt cu el de aproape doi ani și avem o chimie și o compatibilitate foarte bune, am lucrat mereu deosebit de frumos împreună. Și, uite-așa, fiind într-unul dintre locurile unde Enescu a trăit și a compus, ne-am gândit: ce-ar fi să cântăm Rapsodiile Române?

Am început cu Rapsodia 1 și împreună am prelucrat-o: Călin a extras toate temele muzicale din Rapsodie, apoi eu, cu apetitul meu pentru jazz, am simțit locurile unde se poate face trecerea către jazz. Și iată că am avut un mare curaj să prezentăm această rapsodie – compusă de Enescu pentru o întreagă orchestră – doar în formulă de chitară și voce. E o abordare extrem de originală, este mult joc și e mult mister în noua cheie. După care a apărut și versiunea Rapsodiei nr. 2.

Pentru concertul special din 9 septembrie, pe care îl vom prezenta la Teatrul Național București ca eveniment asociat în cadrul Festivalului Internațional „George Enescu”, am pregătit o formulă și mai complexă: alături de mine și de Călin Grigoriu vor urca pe scenă Răzvan Suma (violoncel), ca invitat special, și Joca Perpignan, care sosește din Israel (percuție braziliană). Proiectul se cheamă „From Classical to Jazz”; e un concert cu reprezentație unică (pe 9 septembrie) și este prima oară când Rapsodiile Române de George Enescu vor fi interpretate vocal într-o versiune originală, o reinterpretare a partiturii clasice în cheie de jazz.

3. Dintotdeauna v-ați dorit să fiți artistă? Cum a apărut jazzul în viața dvs.?

Știu că întotdeauna am cântat. Era forma mea de exteriorizare, forma mea de manifestare a sufletului. Când eram tristă, cântam, când eram fericită, cântam, când mă simțeam singură, cântam. Nu mi-am manifestat dorința de a fi artistă, căci nimeni nu m-a încurajat către acest lucru; din contră, trăiam într-o plină perioadă comunistă, în care toți copiii deștepți se îndreptau către meseriile de doctor, inginer sau profesor. Și eu eram genul de copil deștept, care a urmat Facultatea de Matematică și a devenit profesor.

4. Dacă nu ar fi fost jazzul, spre ce v-ați fi îndreptat?

Nu știu, întâlnirea cu jazzul a avut o forță așa de mare, încât mi-a schimbat total destinul. Eram în ultimul an la Universitatea din Iași, urma să devin curând profesoară. Iubeam matematica și meseria de dascăl. Nu-mi alesesem matematica doar ca un plan B, nu, iubeam matematica, visam să fiu profesoară… Dar nu întâlnisem ÎNCĂ jazzul. Eu cântam la chitară, îmi compuneam cântece pe care le cântam mereu diferit și nu înțelegeam de ce, nu știam nimic despre jazz. Așa că, în momentul întâlnirii, forța întâlnirii, șocul au fost atât de mari, încât totul s-a schimbat. Jazzul a devenit „forța conducătoare“ a vieții mele. Tot destinul meu s-a schimbat într-o fracțiune de secundă.

5. Ce anume considerați că v-a ajutat cel mai mult pentru reușita dvs. profesională, artistică: educația primită, familia, ambiția și dorința personală, lecturile, studiile, oamenii întâlniți pe parcurs, anumiți profesori?

Cel mai mult m-a ajutat această pasiune cu care am fost înzestrată din naștere, pasiune pentru ceea ce iubesc. Această pasiune mi-a dat o forță și un avânt extraordinare să nu renunț și să continui să cânt. Am fost înzestrată, cum frumos zicea Johnny Răducanu, cu „sânge de campion“. El mereu spunea despre mine: „Tudorița cântă pe viață și pe moarte“.

Apoi, am avut o permanentă căutare spirituală. Această căutare a sufletului meu, a nevoilor lui m-a marcat profund, în cele din urmă înțelegând că pentru mine a cânta nu este decât nevoia pură a sufletului de a se exprima. Din momentul în care am înțeles asta, s-a produs o mare revoluție interioară, care mi-a dat un avânt extraordinar.

Aceasta m-a ajutat enorm.
În plus, am o dorință imensă de perfecționare. De a învăța, de a căuta forme noi de exprimare, de a nu rămâne tributară aceleiași forme de expresie.

De aceea, am multe idei, multe proiecte, multe întâlniri, multe influențe și toate au dus către mine, către „profunzimile“ mele.

Lăsându-mă mereu ghidată de sufletul meu, am reușit  să fac alegerile cele mai bune, să am puterea să mă adun și să o iau de la capat. A fost un drum extrem de greu, căci, atunci când mergi după suflet și nu după rețete, nu ai rezolvările gata, cauți… uneori întâlnești multe piedici, te mai încurci, dar mergi acolo unde trebuie, în cele din urmă.

6. Muncă, talent, destin; cât din fiecare există în reușita dvs. artistică?

În prima parte a drumului meu au fost o muncă asiduă, mult efort, o ambiție anormală, o dorință de perfecțiune care mă opreau din a mă bucura de reușite, de sunet, de muzică. Trăgeam ca la galere. Bineînțeles, în afară nu se observa asta, am fost adorată de către public încă de la începuturi, dar eu eram într-o luptă continuă.

Seara, sub lumina reflectoarelor, mă simțeam o regină, iar a doua zi, de dimineață, reîncepeam munca de sclav. Nemulțumirea m-a dominat mult timp. Aveam multe reușite, primeam premii, presa scria despre mine, cântam în toată lumea și totuși eu eram extrem de nemulțumită de mine. Acum toate s-au așezat, simt cum „clocotește“ talentul, de multe ori mă surprind exclamând „genial“, ascultând ceea ce am făcut sau ceea ce gândesc în momentul în care recreez o temă sau compun ceva. Acum, toate vin ușor.

Sunt mult mai relaxată, las să curgă lucrurile prin mine, dar știu că nu e de la mine această avalanșă de informație. Acum, știu că sunt ca un canal deschis, prin care curge harul. Și, cu cât sunt mai relaxată și mai încrezătoare, cu atât curge mai natural și frumos. Dar a durat ceva până am ajuns aici.

7. Copiilor, soțului dvs. le place jazzul? Copiii au înclinații artistice?

Am doi copii și un soț. Soțul este perechea mea stelară, el mă cunoaște cel mai bine. Iubirea noastră este cadoul meu cel mai mare de la Dumnezeu. Împreună cu cele două cadouri de la Dumnezeu care sunt copiii. Soțul meu cântă la pian Bach și blues nefiind de specialitate, dar vine dintr-o familie cu tradiție în muzică, a studiat muzică în primii ani de viață și iubește jazzul. În casă noastră se cântă, se râde și se dansează.

Da, copiii au înclinații artistice mai mult sau mai puțin conștientizate, sunt la fel ca părinții lor, deștepți (n.r. râde), frumoși și talentați. Dar nu știu dacă muzica le este felul de a-și exprima sufletul. Vom vedea; este călătoria lor, este răspunderea lor în fața Vieții. Eu nu forțez, doar ajut pe cât se poate.

8. Când nu cântați și nu vă pregătiți pentru vreun proiect, ce fel de muzică ascultați?

Îmi place muzica clasică. Ascult mult Bach. Îmi plac muzica lui Garbareck (saxofonist norvegian), muzica africană, muzica de meditație, mă inspiră mantrele indiene. Uneori mi-e dor de Miles Davis, alteori o mai ascult pe Sarah Vaughan. E multă varietate și, în ultimul timp, ascult muzică clasică din ce în ce mai mult. Descopăr o vibrație foarte înaltă în muzica clasică, o vibrație cu care am început să rezonez.

9. Ce presupune pregătirea pentru un concert?

Foarte multe. Eu nu sunt genul de muzician care poate cânta „acum“. În ziua concertului, trebuie să-mi deschid „canalele“, să tac, să nu primesc multe informații din exterior, să fiu interiorizată și astfel să las să curgă frumusețea prin venele mele, ca eu s-o pot dărui publicului prin sunet. Am mare grijă să fiu în singurătate, ceea ce era foarte greu când copiii erau mici si mama „leoaică“ dorea să fie mereu cu ei. Acum, e mai ușor. Îmi face bine să fac yoga, să am o atitudine meditativă. Îmi îngrijesc mult sunetul. Pentru ca sunetul să redea fiecare schimbare de intensitate din interiorul meu, să pot șopti, să pot zbura de la acut până în zonele cele mai „tenebroase“ ale vocii, am nevoie de aripi puternice în zborul meu.

10. Dacă v-ați afla în fața unei clase de copii de a V-a, ce le-ați spune ca să-i convingeți să asculte muzică? Și ce tip de muzică le-ați recomanda?

Nu aș încerca să-i conving să asculte muzică. Mai important ar fi să îi îndemn își descopere „sunetul” lor. I-aș așeza în mici grupuri și aș încerca să îi fac să se bucure de sunet, să dorească să emită sunete în care să se încadreze perfect, ca într-o „insulă” proprie. Și apoi să cânte din „insula” lor și să vadă într-un final că acest cântat împreună îi unește și toate „insulițele” mici se dizolvă și este de fapt una maaaare, singură, unică. Și apoi să simtă că se iubesc între ei și că vor să râdă și să bată din palme de bucurie. Muzica are acest rol, de a unifica sufletele și a reda iubirea. Asta mi se pare mai important decât să asculte muzică, împinși de la spate.

După ce fiecare copil s-a regăsit și și-a amintit cine este, ce fel de muzică ascultă, vine natural și calea cea mai bună. Când sunt mici însă, până să vorbească, aș recomanda mult Bach, Mozart, adică muzică de o vibrație înaltă, care să îi ajute în dezvoltarea lor mentală – aici este rolul părinților.

11. Ați avut momente grele în viață personală și profesională. Cum le-ați depășit? Care a fost gândul care v-a ridicat mereu (dacă a existat așa ceva)?

Hmmm, fiecare moment, dacă îl privesc acum, a fost o poartă. Ceea ce m-a ajutat mereu a fost o mare inocență a gândului. O bucurie de a face doar ceea ce îmi place, de a găsi mereu pasiune în ceea ce fac (dacă nu am pasiune, eu nu pot face nimic). O inocență copilărească de a nu mă agăța de nimic care este material sau creat de om și de mintea omului. M-am lăsat mereu ghidată de inimă, niciodată de rațiune. Am făcut spontan toate lucrurile mari și importante din viața mea, fără să gândesc. M-am dus mereu către partea însorită a străzii… mereu… și în muzică, și în viața personală.

Există și un cântec „On the sunny side of the street“– tare mult am iubit și încă iubesc acest standard de jazz. Și Dumnezeu mi-a adus în cale oameni care m-au ajutat să trăiesc. Frumos și în lumină.

12. Dacă ar fi să mulțumiți cuiva pentru ceea ce a însemnat în viață dvs., cine ar fi acea persoană?

Nu mă pot limita la o singură persoană. Eu sunt astăzi rezultatul tuturor întâlnirilor mele de la naștere  până acum, fiecare om mi-a fost profesor, „frate“ în călătorie și îndrumător. De la fiecare om am ceva de învățat. În meseria mea, cea mai mare întâlnire a fost și este cu profesorul meu, cu maestrul în arta cântecului Dan Priscornic, cu ajutorul căruia îmi rafinez încontinuu sunetul, dar și aspirațiile spirituale. În viața mea personală, cea mai mare întâlnire a fost cu sufletul meu pereche, cu soțul și partenerul meu de călătorie.

13. O lecție învățată din parcursul dvs. profesional, artistic de până acum.

Să îmi transform ambiția de a cânta în aspirație.

14. Ce faceți cu plăcere în timpul liber, în afară de a cânta?

Cea mai mare bucurie este să îmi văd copiii fericiți și râzând. Să îmi știu mama sănătoasă și împăcată. În puținul meu timp liber, mă trezesc foarte devreme ca să pot să fur o oră, două pentru practica mea spirituală, ceea ce mă ajută și îmi dă energie pe tot parcursul zilei. În vacanțele cu familia îmi place mult să dansez. Mult de tot, până la uitarea de sine. Ne place să mergem să vizităm locuri noi, să găsim câte un restaurant bun, să râdem, să ne prostim, să fim împreună. Să alerg, să mă joc, să citesc, fiecare carte îmi este un mare Învățător.

15. Ce înseamnă feminitatea pentru dvs.? Cum vă îngrijiți?

Feminitatea orientală mă atrage cel mai mult și am o mare afinitate pentru ea. Nu îmi plac măștile femeilor occidentale, sexualitatea agresivă și dominatoare, apetitul imens pentru stabilitate și câștig. Pentru mine, feminitatea este foarte aproape de inocența aceea pierdută, este frumusețea care vine din interior, este dăruire, este acceptare, este emoție și curajul de a fi tu însăți, este simbolul mamei, dar și al Fecioarei. Este vulnerabilitate, este deschidere către nou, multă sensibilitate și emoție. Este „energia începutului”. Și, desigur, îmi place să îmi îngrijesc corpul, dar nu cu habotnicie. Sunt conștientă că marea frumusețe vine din interior și asta rămâne indiferent de vârstă. Nu fac din îngrijirea trupului o obsesie. Fără ore fixe la sală, mușchi și chestii artificiale. Merg mult, alerg când și când, fac yoga, mănânc sănătos și folosesc doar produse și alimente în care am încredere. Însă cel mai mult lucrez cu mintea mea, care știu că ne ajută să întinerim sau să îmbătrânim, depinde cum o folosim.

16. Dacă ați sta acum față în față cu Teodora de la 18 ani, ce i-ați spune?

I-aș spune ceea ce bunica îmi spunea mereu. Îmi dădea mereu părul pe spate cu alint și îmi spunea cu multă iubire și patimă: „Prea multă carne, prea mult râs și prea mult plâns te strică“. Exact așa se exprima, „te strică“. Și îmi spunea mereu să cânt. Ne uitam la televizor de mici copii și ea se așeza lângă mine și îmi zicea: „Uite cum deschid ele (solistele de atunci) gura, cum țin capul“. De unde știa ea toate astea, nu am idee.

Asta i-aș spune acum Teodorei la 18 ani. În plus, aș îndruma-o  să cânte la pian. În rest, i-aș șopti că tot ce va face este bine, că este protejată, iubită, norocoasă și frumoasă și aș sfătui-o să meargă înainte pe drumul ei fără frică.

Proiecte și distincții

Stabilită astăzi în Germania, Teodora Enache a concertat pe marile scene ale lumii alături de muziceni valoroși ai scenei de jazz internaționale, de exemplu la Festivalul de Jazz Montreux – Elveția, unde a cântat alături de chitaristul cu nominalizări Grammy Stanley Jordan și tot alături de acesta a fost aplaudată la Festivalul de Jazz Lugano – Elveția și Festivalul de Jazz Marciac – Franța.

1993 Premiul pentru Debut – primit la Festivalul Internațional de Jazz Sibiu, chiar la începutul carierei;

2004 A primit din partea Guvernului American distincția „International Visitor Programme“, devenind astfel un Ambasador Cultural Român în SUA, statut de care se bucurase anterior, cu 20 de ani în urmă, doar Johnny Răducanu;

2004-2010 Proiectul „Rădăcini“a purtat-o într-un turneu european organizat de Ministerul Culturii, în colaborare cu Ministerul Afacerilor Externe, urmat imediat de un al doilea turneu, în SUA (New York, San Francisco, Los Angeles, Washington ș.a.);

2007 și 2008 Premiul de excelență pentru „Cea mai importantă contribuție internațională în jazz a unui artist român“, acordat de Radio România;

2017 Proiectul anului pentru Spectacolul „Profetul” la Gala Premiilor de Jazz;

2018 și  2019 Premiul „Muzicianul Anului” în cadrul Galei Premiilor de Jazz;

15 apariții discografice, cele mai recente albume fiind „Rădăcini – Shorashim” – 2007, „Swing Me to the Moon” – 2007, „Inside Stories – Jazz Poems” – 2006, „A Child Is Born” – 2011, „Looking in the Mirror” – 2012, „Incantations: Homage to Béla Bartók” – 2016, „Transfiguration” – 2016.

  

Citește și:

Text: Cătălina Oprea

Foto: arhiva personala (Catalina Flămînzeanu, Adriana Becichi, Andrei Popovici)

Comments

comments

Leave a Reply