Esti aici
Femeia.ro > Vedete > Rareș Stoica despre absurd în vremea covidului

Rareș Stoica despre absurd în vremea covidului

rares stoica

Rareș Florin Stoica este actor la Teatrul Mic din București, pasionat de mișcare și viață, în continuă căutare, evoluție și  asumare. Ultima premieră în care a jucat este chiar o emblemă a teatrului absurdului: „Cântăreața cheală” de Eugen Ionescu. Amânată de izolarea din primăvară, reluată în toamnă, are parte de numai două reprezentații cu public, după care teatrele se închid… iar Cântăreața servește din nou publicului și actorilor lecția fină a ironiei și absurdului.

rares stoica
Eugene Ionesco spunea că absurdul are logică. Așa am creat situațiile scenice și noi, împreună cu Vlad Massaci, regizorul spectacolului. Am descoperit firul logic al acțiunilor și am pășit spre el. Miza noastră a fost să punem carne pe personajele noastre și să justificăm fiecare reacție și fiecare replică.

Cum ar trebui să arate pe scenă absurdul ca să îi ajute pe oameni să îl perceapă mai bine și în viața de zi cu zi?

Comic. Pentru că suntem înconjurați de tot mai multă tristețe și angoasă.

Cât de aproape este atmosfera spectacolului de imaginea lumii în care trăim?

Tot ceea ce ne înconjoară aproape că se năruie. Se schimbă. Spectacolul nostru trage un semnal de alarmă: atenție la felul în care ne construim relațiile cu ceilalți și la modul în care îi tratăm pe cei de lângă noi!

Ai transmis personajului tău ceva din angoasele tale din pandemie?

Am avut impulsul să aduc mai multă teamă personajului meu, dar m-am oprit și chiar i-am oferit o notă amuzantă. Cum poate fi absurdul digerat fără comic? M-am bucurat enorm când am auzit reacția publicului.

Cum ați reușit să faceți viu, natural un limbaj aberant?

După ce am revenit din izolare, chiar ne-am gândit dacă ar trebui să refacem anumite situații de scenă pe care le găsisem înainte să intrăm în starea de urgență, când spectacolul era aproape gata. Dar am avut cu toții maturitatea necesară, în așa fel încât să ne dăm seama că ceea ce creasem era valoros și nu avea nevoie de retuș. Am adus nou, cu siguranță, mai multă creativitate și bucurie în jocul scenic.

teatru absurd
Oamenii sunt de atât de multe feluri, încât n-aș putea să spun dacă pandemia a schimbat ceva pentru majoritate sau doar a accentuat anumite stări. Credeam, în naivitatea mea, că lumea se va schimba în bine, după ce am trecut împreună prin această pandemie, care pare că nu se mai sfârșește niciodată, dar evident că lucrurile nu stau așa cum îmi imaginam eu în vidul meu, din casa părintească. Deh, viața merge mai departe și fiecare trebuie să înțeleagă ce are de învățat.

Ce șanse crezi că are  teatrul online?

În perioada stării de urgență Teatrul Mic, dar și alte teatre, au livrat destul de multe filmulețe cu noi, actorii, care ne făceam meseria de acasă, cu o cameră de filmat în față. Nu a fost deloc ușor. Noi actorii ne temem cel mai mult de blazare. Dar desigur ne confruntăm cu o situație nouă, iar teama era de partea tuturor. Acum consider că spațiul virtual devine util, poate chiar ar trebui să găsim „forme noi”, așa cum spune și Treplev în piesa „Pescărușul” de A.P. Cehov.

Când spectatorii vin la teatru, actorul e cel care se impune, dar în momentul în care stai acasă și te uiți la un spectacol online, toată puterea o are spectatorul, iar puterea stă doar într-un click. Absurd sau nu…

Cum suporți lungile despărțiri de scenă? Ce-ți lipsește cel mai mult?

Prima despărțire de public, vorbesc aici de perioada martie-iulie, a venit pe neașteptate și cumva, toți eram destul de dezamăgiți, dar nu aveam ce să facem, eram constrânși de situația în care ne aflam, ne sunam zilnic, ne susțineam. Acum a fost mult mai dureros, dureros de carnal, după ce am jucat aproape o lună și jumătate, să fim din nou închiși. De data asta am suferit, aproape am intrat într-o mică depresie. Și, da, cel mai mult îmi lipsește interacțiunea cu publicul.

Ai o viziune cât de cât clară în legătură cu viitorul teatrului? Este arta cea mai veche, venerată de antici, dezvoltată chiar și în Evul Mediu…

Nu aș putea să răspund la această întrebare. Mi-e teamă. Sper doar să ne deșteptăm și să înțelegem că arta e o meserie. O meserie a naibii de grea, de care are nevoie orice suflet care vine pe acest pământ. Avem nevoie de teatru, avem nevoie de cultură ca de aer.

Citește și: Alina Petrică: Prin teatru mă simt liberă

rares stoica
Mi-am ales o meserie pe care o iubesc carnal, sălbatic și nemărginit! Am suferit deja un șoc de 5 luni, în care nu am putut nici măcar să simt mirosul sălii de teatru. Acum iar, parcă cineva mi-a furat dragostea și nu pot să o mai văd niciodată. Sentimentalisme? Da, așa e! Sunt oare de judecat? E greșit că mi-am ales această meserie de a fi actor? Care mi-e vina? Că îmi doresc să transmit emoție într-o eră tot mai superficială. Da, teama face parte din noi. E mecanismul nostru de autoapărare. Dar avem liber arbitru: ori alegem teama, ori alegem iubirea și libertatea! Să trecem cu bine peste această perioadă nefericită și să ne vedem cu zâmbetul plin, așa cum zâmbesc delfinii. Rămâneți delfini!

Cum a fost lecția statului acasă, ca pe vremea adolescenței, împreună cu părinții?

M-am maturizat spiritual și m-am bucurat să stau lângă părinții mei. Am gătit, m-am perfecționat, am meditat, am ascultat concerte, am citit, am văzut filme și am făcut sport, ba chiar am ținut și post negru timp de trei zile, care m-a ajutat să înțeleg mai mult cum funcționează mintea mea.

Consider că sunt mult mai liniștit acum. Sunt mult mai atent cu mine, la nevoile mele, la ce sunt eu. Nimeni nu are dreptul să mă facă să sufăr, eu sunt propriul meu regizor și eu sunt cel care își scrie scenariul vieții. Cred că în interiorul nostru e un univers pe care trebuie să îl descoperim pas cu pas. Dumnezeu e în interiorul meu și nu în exteriorul meu. Îmi face bine să mă rog, așa am crescut. Îmi place să trăiesc în prezent, aici și acum.  Ceea ce o să vină o să se prelingă oricum în viața noastră, totul e să fim pregătiți. Eu mai am de ordonat câte ceva.

Citește și: 5 filme de Ingmar Bergman pe care niciun cinefil nu le poate rata

 

Interviu realizat de Ivana Iancu

Foto: Bogdan Catargiu

Comments

comments

Lasă un răspuns