Când îți povestește ceva, Ioana nu ascunde nimic și zâmbetul ei luminează o casă întreagă. După ce a lipsit aproape un an, s-a întors cu părul scurt, câteva riduri în plus, povești mai puține, dar zâmbetul la fel de larg. Nu am întrebat-o de ce a plecat, nici unde a fost, iar într-o zi, fără prea multe explicații, mi-a arătat peruca și o cicatrice mare pe piept. A fost destul și am înțeles. Apoi, când a murit tata, a fost singura care a știut exact ce să spună: „Mona, sunt alături de tine. Poți bate oricând la ușa mea“. M-a luat ușor în brațe și a fost tot ce aveam nevoie.
De atunci, am vorbit de multe ori despre momentele în care ți se pare că tot ce e mai rău ți se întâmplă doar ție, despre puterea de a găsi un fir de lumină până și în cel mai apăsător întuneric. Am vorbit despre ce ar fi avut nevoie de la cei din jurul ei când s-a îmbolnăvit, despre ajutorul pe care îl putem da și a ști când să facem un pas înapoi. Ultima dată când am văzut-o, m-a rugat să scriu despre bunele maniere și conversațiile noastre, „să faci, te rog, o listă de reguli așa cum îți place ție, să scrii și despre momentele grele“. De aceea, cu speranța că soarele se ivește mai puternic după furtună, aștern acum o nouă listă a eleganței și a bunei-cuviințe:
Nu fi curioasă. Lasă-l pe cel bolnav să îți povestească ce s-a întâmplat. Nu adresa întrebări indiscrete despre diagnostic și nici nu încerca să afli mai multe punând presiune asupra celui bolnav să ofere informații cu care nu se simte confortabil.
Nu pune la îndoială tratamentul administrat de doctor, nu contesta diagnosticul și nu face recomadări despre „cum ar fi mai bine“. Ioana îmi spunea că dorea să primească încurajări că poate, nu îndoieli legate de tratamentul în care își pusese speranțele.
Oferă un dar: un buchet de flori (dar nu la spital), câteva reviste, o carte pentru cel care este cititor avid, o cutie cu bomboane dacă nu există restricții de dietă, un ceai de bună calitate, o îmbrățișare sau o scrisoare cu încurajările tale. Până și cel mai mic gest, făcut cu sinceritate, poate ridica moralul cuiva bolnav.
Oferă-ți ajutorul cu sinceritate și generozitate, fără a insista dacă nu este acceptat. Respectă-l pe cel bolnav sau familia care tocmai a pierdut o persoană dragă și acceptă limitele de care aceștia au nevoie. Ajută-i așa cum au ei nevoie, nu așa cum ai vrea tu să fii ajutată dacă ai fi în aceeași situație.
Ai răbdare și ascultă când cel bolnav îți vorbește despre suferințele sale, ai răbdare și lasă-l pe cel îndurerat să plângă, să îți spună ce simte. Nu vorbi despre momentele dificile din viața ta pentru că în acele clipe lumea se învârte în jurul lor și al suferinței lor. Oferă povestea ta la schimb doar dacă ești rugată.
Când afli de moartea cuiva sau la o înmormântare, câteva cuvinte sunt îndeajuns. „Condoleanțele mele“, „Sunt alături de tine“ sau „Sunt aici oricând ai nevoie“ este tot ce trebuie să spui. Prezența și susținerea ta contează mai mult decât o mie de cuvinte.
Citește și:
- Să încetinim ritmul vieții
- Cum îți păstrezi calmul într-o lume agitată?
- 7 pași pentru a cultiva o atitudine pozitivă
Articol preluat din ediția de noiembrie 2017 a revistei Femeia.
Autor: Mona Silvia Timofte
Foto: 123RF
