Esti aici
Femeia.ro > Cariera > Camelia Cavadia: Cărțile sunt parte din mine

Camelia Cavadia: Cărțile sunt parte din mine

Cred că toate profesiile care presupun comunicare au limitele lor. Trebuie să respecți normele de scriitură și, oricât de ofertant ar fi subiectul, până la urmă, este un produs efemer. O spun în cunoștință de cauză.

Povestea asta cu forța cuvântului și cum poți să creezi imagini, să transmiți sentimente e veche, dar mereu nouă și ne fascinează.

Camelia Cavadia este un profesionist al imaginii și unul bun, tenace, care știe să creeze campanii de PR și strategii. Colaborez cu ea de peste zece ani. Acum este PR manager la Antena 1, după ce a fost, 19 ani, PR manager la Pro TV.

Știu că și-a dorit dintotdeauna să scrie în alt fel. Formația ei de filolog, de om împătimit de carte a făcut-o să spargă normele și să abordeze scriitura romanescă.

Se vede patima, se simt rafinamentul și cultura în fiecare pagină din romanele sale. Deși colaborăm de ceva vreme, am cunoscut-o personal exact când și-a lansat prima carte, înconjurată de familie, prieteni și flori.

„Vina”, primul ei roman, m-a bucurat, cu „Măștile fricii” însă, am înțeles că am de-a face cu o scriitură viguroasă, autentică. Știu că de acum vor veni și altele. Dar important mi se pare și modul în care a reușit să învingă cotidianul nostru, uneori cenușiu, deseori stresant. Important în biografia Cameliei Cavadia mi se pare faptul că nu s-a limitat la succesul ei de PR-istă, ci a continuat să își caute adevăratul drum, mânată fiind de un clocot lăuntric. De altfel, întrebând-o recent cum de are timp să mai și scrie, mi-a răspuns că nu poate să nu scrie. Mulți dintre noi au nevoie de un impuls și Camelia Cavadia este un model în acest sens.

Dacă ai începe să scrii un roman autobiografic, care sunt lucrurile, oamenii, întâmplările care te-ar face să îți pui viața într-o carte?

E nevoie de mult curaj să faci acest lucru, iar eu nu am atât de mult (cel puțin acum), tocmai de aceea îi admir pe cei care pot să scrie astfel de romane. În plus, nu știu pe cine ar interesa povestea vieții mele. Dar, dacă totuși aș face-o, din ea nu ar lipsi perioada fericită a copilăriei petrecute la țară la bunici, în contrapunct probabil cu perioada foarte grea a acomodării mele la oraș, printre copiii de la școală, când am fost copleșită de o emotivitate ieșită din comun care-mi făcea extrem de grea fiecare zi la școală și chiar și acasă. N-aș fi sinceră dacă nu aș vorbi apoi despre prima mea căsnicie, pe parcursul căreia am simțit că mă sufoc de nefericire și în care am îngropat multe dintre visurile cu care mă avântasem în viață. Cu atât mai frumos s-ar înălța din tot acest tumult firicelul de viață ce s-a născut atunci și care a reușit să-mi dea un sens și o direcție, astfel încât pierzania să nu fie definitivă. Aș vorbi probabil mult despre relația ce se împletește în timp între o mamă și fiica ei, despre strădaniile mamei de a fi alături de copilul său chiar și atunci când perioadele devin tulburi, despre lucrurile pe care le învață una de la cealaltă, despre cât de frumos și de greu, în același timp, este să crești un copil.

Aș încerca apoi să alternez poveștile din perioadele grele ale vieții mele cu cele din perioadele ușoare și frumoase, încercând să păstrez în permanență un echilibru între ele, dar, mai ales, să trasez un fir roșu al devenirii mele.

Cred însă că orice roman, cât de realist sau fantasy ar fi, tot cuprinde o parte importantă din personalitatea autorului, chiar dacă nu-și propune să fie unul autobiografic. 

Într-o vreme în care singura valoare a devenit banul, tu redescoperi drumul spre suflet, imaginație, sensibilitate. Cum de s-a întâmplat?

Banii vin și pleacă, la mine, cel puțin, nu au stat niciodată prea mult și, în timp, am învățat că e cel mai bine ca ei să fie lucrul care să te preocupe cel mai puțin. Au fost perioade când aveam bani și eram nefericită, altele în care eram săracă lipită, dar bucuroasă și liniștită, așa că pot spune că am învățat din experiență că e cel mai bine să te mulțumești cu puțin din lucrurile materiale și cu mult din cele sufletești. Am luat-o de multe ori de la capăt și am descoperit că avem nevoie de foarte puține lucruri pentru a fi fericiți, iar printre ele nu se regăsesc cele materiale.

Ești o mână de om. De unde energia, disciplina și, mai ales, un timp al tău în care te exprimi și în care exprimi ce simți, ce vezi și, mai cu seamă, ceea vrei să transmiți? De unde setea asta de a spune povești?

Poate că nu o să mă crezi, dar mie chiar îmi place să muncesc. Iar pentru că întotdeauna am avut un program destul de încărcat, am fost nevoită să mă disciplinez, astfel încât să acumulez cât mai puține frustrări și să ajung să fac măcar o parte din lucrurile pe care mi le doresc. Chiar dacă, uneori, pentru asta am tăiat din programul meu de somn sau de odihnă. Funcționez foarte bine după program și mă simt debusolată dacă nu reușesc să mă încadrez în el. În plus, de când fiica mea este „la casa ei“, m-am trezit cu o grămadă de timp și pentru mine. Așadar, acum îmi e mai ușor să jonglez astfel încât să pot să scriu, să citesc, să merg la cluburi de carte, să gătesc, să mă întâlnesc cu prietenii  sau pur și simplu să petrec seri liniștite în doi, alături de soțul meu.

Scrisul a apărut în viața mea ca o nevoie de a pune undeva surplusul de emoție pe care îl adun în mine peste timp. Dintotdeauna am fost o fire analitică și am trăit mai mult în interior decât ceea ce s-a văzut la suprafață, iar pe undeva, scrisul este pentru mine cârligul care pescuiește toate sentimentele, gândurile nespuse și le aduce la lumină. Este, dacă vrei, liantul dintre mine și lume.

În plus, pentru mine scrisul a funcționat ca o foarte bună terapie. Toate lucrurile nerostite care m-au afectat ori m-au impresionat într-un anume moment al vieții sunt disecate și etalate aici, în cărți. Scrisul scoate la iveală tot ceea ce am mai intim și autentic în mine.

Între ficțiune și realitate: „Asta ai trăit, asta ai transmis, ăsta-i adevărul tău”?

Nu neapărat. Pentru că nu este numai adevărul meu în aceste cărți. Este și adevărul altora. Pe care eu l-am observat, de multe ori l-am asimilat ca și cum ar fi fost al meu și, pentru că nu mi-a dat pace, l-am transpus în cărți.

De ce alegi cotidianul ca sursă de inspirație, atâta vreme cât se vând foarte bine literatura fantasy, poveștile fantastice de inspirație mitică?

Scrierile mele au o puternică încărcătură psihologică, conțin multă introspecție și au la bază o fascinație pentru sufletul omului. În opinia mea, sufletul este motricitatea ce pune în mișcare întreaga ființă, este însăși esența ei. Cred și în povestea mitului pereche despre care vorbea Platon, dar în sensul în care toate interacțiunile dintre oameni, apropierea sau depărtarea lor se datorează afinităților noastre sufletești. Iar fiecare atingere sufletească are ceva divin în ea. De parcă am fi niște stele ce încep să lumineze la potențiala lor intensitate doar când au găsit persoanele potrivite. Și nu e vorba doar de dragoste, ci și despre prietenie, despre oamenii de care ne atașăm, cei în preajma cărora ne place să trăim, cei pe care-i admirăm, pe care îi dorim în viețile noastre. Sufletele noastre ne „dictează” lângă cine vor să fie și de aceea ne simțim uneori ca trași de magnet înspre ei.

În plus, cred și că mai importantă decât orice căutare a drumului către cei care ne-au fost într-un fel sau altul predestinați este înțelegerea propriei noastre ființe. „Cea mai preţioasă călătorie, spunea Mircea Eliade, este aceea către sufletul nostru, călătorie pe care o facem în singurătate.” Pe tot parcursul vieții, nu încetăm să ne surprindem și să ne descoperim puțin câte puțin. Există multe momente în care experiențele pe care le trăim scot la suprafață sclipiri ale personalității noastre pe care nu ni le știam, făcându-ne să reacționăm în moduri în care nu ne vedeam în stare. Deseori suntem surprinși de ceea ce descoperim înlăuntrul nostru. Așa că nu e greu de înțeles de ce în cărțile mele sunt preocupată de „devenirea” noastră continuă, de felul în care ne schimbăm, de tot procesul în urma căruia din buni devenim răi, din prieteni dușmani, din grijulii nepăsători.

Există o rețetă a succesului pentru un scriitor contemporan?

Am mai spus-o și altă dată. Succes are domnul Cărtărescu, succes are Murakami, nu eu, dar, raportându-te la universul meu, poți spune că cele două cărți ale mele s-au bucurat de succes. În ceea ce privește o rețetă a acestuia, nu sunt eu în măsură să vorbesc despre asta. De fapt, nu cred că există rețete pentru nimic. Chiar și atunci când doi oameni fac mâncare după aceeași rețetă se poate întâmpla să le iasă diferit, prin urmare, cum am putea crede că ceea ce a mers pentru cineva va funcționa identic și în cazul nostru? Eu cred că există o mare doză de subiectivism, de arbitrar în orice, așa că… nu cred în rețete.

În ceea ce privește debutul meu, cred că pur și simplu am avut noroc. Manuscrisul cărții „Vina” a picat în mâna unui editor care a văzut un potențial în el, care a hotărât să-mi dea o șansă și să-mi schimbe destinul. Poate și aici a fost „predestinare”, să întâlnesc un om cu care viața mea se intersectase și în trecut.

Iar faptul că mai apoi cele două cărți ale mele au fost primite foarte bine de public s-a datorat sprijinului permanent al editurii Trei, care a făcut tot ce s-a putut pentru ca ea să ajungă la un public cât mai numeros, în condițiile în care eu nu mai publicasem nimic, nicăieri, nici măcar în vreo revistă de specialitate. Apoi, au contat foarte mult bunăvoința cititorilor care s-au anunțat unul pe celălalt despre apariția cărților, bunăvoința bloggerilor care au scris despre ele, presa, ziariștii, prietenii care m-au sprijinit cu promovarea ei și a mea ca autor. A contat mult și faptul că mulți oameni s-au regăsit în cărți ori și-au reevaluat propriile vulnerabilități, mulți s-au simțit înțeleși, alții pur și simplu au rezonat cu poveștile și personajele.

Dacă ar fi totuși să dau un singur sfat (deși mă feresc să fac asta în orice privință), acela ar fi îndemnul de a îndrăzni să crezi în visurile tale, indiferent de vârstă sau alte idei preconcepute. Sunt lucruri pe care nu le poate face nimeni în locul tău, iar dacă tu nu-ți acorzi singur cea dintâi șansă, atunci totul este mort înainte de a se naște.

Ți se par potrivite sintagmele „literatură feminină”, „literatură feministă”? Sunt scriitoare care au publicat sub pseudonim masculin. Vorbim de diferențe sau de un anumit tip de discriminare, aproape ancestral, în materia forței de creație a femeii în artă?

S-a spus despre cărțile mele că sunt traversate de „o voce auctorială bine definită, sensibilă și de o feminitate inefabilă” (ziaristul Horia Ghibuțiu a spus asta), iar lucrul acesta m-a umplut de bucurie. Faptul că se simte sensibilitatea feminină nu mă deranjează în niciun fel, dimpotrivă, mă bucură că, încet-încet, reușesc să-mi construiesc o voce, un stil care să fie recognoscibil. Eu n-am simțit în niciun fel vreo urmă de discriminare și nici nu sunt atentă la astfel de lucruri. Treaba mea este să scriu cât mai bine, să merg pe drumul meu și să mă bucur împreună cu cititorii mei.

Ce impact au poveștile tale asupra publicului românesc? Se regăsesc oamenii în cărțile tale? 

Poate cea mai mare bucurie pe care mi-au adus-o cărțile a fost interacțiunea cu cititorii. M-a impresionat și continuă să o facă faptul că oamenii vin spre mine, îmi spun poveștile lor, își golesc sufletele și mi le așază în palmă. Cred că deja aș mai putea scrie o carte pornind de la confesiunile pe care mi le-au făcut unele cititoare, cărora vreau să le mulțumesc încă o dată și aici. E o dovadă uriașă de încredere, de prietenie faptul că mi-au încredințat multe dintre poveștile dureroase pe care le poartă în ele.

Ai lansat site-ul coolturamall.ro. Este o replică la derizoriu, la scriitură oricum și despre orice?

Am lansat site-ul COOLtura Mall împreună cu prietena, colega și vecina mea Alina Sin. La început am fost mai multe fete, dar între timp au renunțat din varii motive și am rămas noi două. Eu și Alina ne completăm foarte bine în tot ceea ce facem și iubim acest proiect. Alina are un ochi artistic extraordinar. Pictează, face niște fotografii fabuloase și are și un blog de cooking (tasteofsin.ro) cu poveste. Pe COOLtura Mall ne-am propus să scriem despre lucrurile care ne plac, să descoperim oameni cu povești interesante pe care să-i arătăm oamenilor, să semnalăm cât mai multe dintre evenimentele frumoase care se întâmplă în țară sau în afata ei, să-i plimbăm pe cititori printr-un mall cultural în care să găsească lucruri inovatoare, pozitive.

Ai citit mult? Cum te poate schimba lectura?

Nu pot să zic că am citit mult, dar m-a preocupat mereu acest aspect. Au fost perioade când am reușit să citesc mult și altele în care am citit puțin de tot. Însă mereu, indiferent de cât de ocupată am fost, am încercat să-mi fac timp pentru lectură. Când mă gândesc la câte cărți există pe lumea asta la care nu am ajuns încă, pot spune că am citit infim.

Nu știu pentru alții cum e, dar pentru mine cărțile sunt parte din mine. Nu vreau să sune pompos, dar chiar așa simt. Sufăr că nu apuc să citesc decât o foarte mică parte din multele cărți care apar și despre care aud vorbindu-se în jurul meu, sufăr că nu le pot cumpăra pe toate cele pe care mi le doresc, mă supăr când văd cât de mult am uitat chiar și din cărțile care odată mi-au plăcut atât de mult. Tocmai pentru că le consider o mare bucurie, de fiecare dată când îmi place o carte sau un autor, îmi place să le „recomand” și să le împrumut.

Este foarte important să citim, pentru că doar așa putem trăi zeci, sute de vieți într-una singură, doar așa putem visa. Cititul ne deschide ochii, mintea, ne face să vedem împrejurul, dar și înăuntrul nostru.

După părerea mea, cărțile oferă tot divertismentul din lume: călătorii fără granițe în lumi pierdute sau viitoare, în universuri unde doar cu gândul poți ajunge. Cărțile îți permit să-ți faci propriul film, cu propriile personaje, schimbă perspective și-ți oferă o înțelegere vastă a trecututlui, prezentului și viitorului. Știu că editura Humanitas are ca slogan vorbele lui Constantin Noica „Ai atâtea vieți, câte cărți ai citit”, nimic mai adevărat și nimic mai frumos, aș spune eu. În plus, cărțile apropie oamenii.

Dar tu ești, înainte de toate, femeie. Cum te îngrijești, cât timp aloci pentru haine, cumpărături, eventual sport?

Aici cred că te voi dezamăgi puțin. Din cauza faptului că întotdeauna am stat prost la capitolul timp liber, m-am obișnuit să acord lucrurilor enumerate de tine doar un minim necesar. Merg la salon doar pentru diverse tunsori, pentru manichiură și pedichiură, în rest mă vopsesc singură, mă pensez singură și-mi îngrijesc tenul cu creme potrivite pielii mele. Nu-mi place să merg la masaj, iar sport fac tot acasă, dar fără prea mare tragere de inimă. În schimb, îmi place ca din când în când să merg prin magazine, să-mi cumpăr rochițe sau încălțări.

Cum stai cu intratul în bucătărie? Dar cu timpul liber pentru plimbări, spectacole, vacanțe?

Îmi place la nebunie să gătesc, oricând și oricât de mult. Îmi place să pregătesc mâncăruri pentru mesele festive, să împart mâncare, să gătesc pentru prieteni și ador să fiu gazdă. Gătitul mă relaxează și-mi place să văd oameni adunați în jurul mesei.

Sunt foarte fericită atunci când pot să mă întâlnesc cu prietenele mele, încerc să citesc cât de mult se poate, să merg la lansări de carte, să scriu pentru site-ul COOLturaMall. Îmi place când ieșim din București, fie și pentru o plimbare scurtă, mă bucur să stau cu părinții, sora și fiica mea. Din când în când, ies să mă plimb singură, fără nicio direcție, printre oameni, să casc gura prin librării, să citesc în parc etc. Iubesc să merg pe jos, să stau în natură, să merg la țară, să ascult cucul, mierla și guguștiucii, să stau pe iarbă, să miros socul, liliacul. Astea sunt bucuriile mele.

Iar vacanțele îmi plac toate, indiferent de locul ales.

Scrisul te poate face fericit?

Oh, da, te poate face foarte fericit!

Citește și:

Articol preluat din ediția de aprilie 2017 a revistei Femeia.
Autor: Ivana Iancu
Foto: Cristi Butuc

Ședința foto a fost realizată la Snakes & Wizards


Lasă un răspuns

Sus