Esti aici
Femeia.ro > Cariera > Constantina Diță: Până când nu treci linia de sosire, nu ai câștigat

Constantina Diță: Până când nu treci linia de sosire, nu ai câștigat

Constantina Diţă este un miracol. Pușa, cum o alintă toată lumea, a reușit o performanță unică pentru România: a adus pentru întâia oară titlul olimpic la maraton, la Jocurile Olimpice, în 2008, la Beijing.

Avea pe atunci 38 de ani și era cea mai în vârstă câștigătoare a maratonului olimpic din toate timpurile. De ceva vreme locuiește în SUA fiindcă, pe când se antrena în țară, a fost stropită cu bere de nişte golani, la Băneasa. A hotărât să trăiască altundeva. A ales SUA. „Americanii ştiu să preţuiască valorile, sportivii“, spune ea.

Un psihic puternic

A fost o prezență obișnuită a maratoanelor lumii. Maratonul de la Londra era preferatul ei: a fost ocazia de a se redescoperi ca sportiv de elită. Maratonul înseamnă 42 de kilometri și, în cursa asta, sunt momente în care îţi vine să cedezi. „Ca să rezişti trebuie să ai un psihic foarte puternic. Să ştii să treci peste punctele moarte, cum se spune la noi, în sport“, mărturisește Pușa.

E un drum greu mai ales după ce alergi primii 30 de kilometri. Pentru asta, pe lângă antrenamentele zilnice, dietă, odihnă, sacrificii de tot felul, ai nevoie de un psihic puternic. Pușa e o mână de om, agilă și vioaie, de o frumusețe aparte. Ochii ei albaștri sunt fascinanți.  Nu-ți vine să crezi câtă forță ascunde. „Maratonul cere foarte multe sacrificii. Eu le-am făcut pentru a ajunge acolo unde doream. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat putere chiar în ziua în care trebuia.“

Apogeul carierei sale a fost cursa de la Beijing. Pentru orice sportivă, titlul de campion olimpic este cel mai valoros. Iată cum a povestit ea pentru ziarul Pro Sport drumul către victorie:

„Când am ajuns în China, ne-am dus cu trei zile înainte de startul competiţiei. Când am ajuns pe aeroport, ploua torenţial, ne-am urcat în maşină… nu vedeam la un metru în faţa maşinii şi Vali (n.r. Tomescu, antrenorul și soțul ei) mi-a zis: «Puşa, ăsta este noroc!» I-am răspuns: «Să te audă Dumnezeu, să fie noroc!» Atunci am zis la început că Vali glumeşte, dar iată că s-a adeverit, am avut noroc, căci numai Dumnezeu ne-a dat acest noroc să câştigăm acea medalie la Jocurile Olimpice. A fost un lucru extraordinar şi va rămâne pentru totdeauna. Vali a fost cu mine pe traseu până la kilometrul 27. În momentul în care eu am făcut evadarea din grup, el mergea împreună cu mine, în faţă, apoi rămânea în urmă pentru a vedea la ce distanţă se află urmăritoarele.

Îmi spunea tot timpul: ai 10 secunde faţă de pluton, ai 25 de secunde de pluton. Când am ajuns la kilometrul  27, am văzut că nu îmi mai spune nimic. M-am uitat în lateral şi nu l-am mai văzut. Apoi, după terminarea cursei, am aflat că a fost oprit de poliţie pe traseu şi nu i-au mai dat voie să continue cursa. Sigur, adversarele mele au crezut că nu voi rezista până la final, dar nu au ţinut cont de un amănunt: prima parte a maratonului s-a mers foarte încet. Am trecut 1 oră 15 şi ceva de semimaraton, ceea ce noi, în cursele mari, trecem la o oră 08, 09. A fost o diferenţă de şase, şapte minute. Adversarele mele au crezut că nu voi rezista până la capăt dacă am evadat din pluton.

Dar atunci când pleci pe a doua parte, după ce prima parte ţi s-a părut uşor… bineînţeles că o să ţii până la capăt. Eu am fost foarte surprinsă că nu m-a urmărit nimeni. Nici Paula Radcliffe, nici chinezoaica Zhou, nici Catherine Ndereba, care a venit pe locul doi. Am fost foarte surprinsă că nu m-a urmărit nimeni. De obicei, atunci când cineva evadează din pluton, ele urmăresc imediat acea persoană, indiferent dacă se taie la final sau nu, ele urmăresc acea persoană. Dar de data asta nu m-au urmărit pe mine. Am avut noroc, a fost norocul meu, am câştigat eu şi au pierdut ele. La kilometrul 40 am avut emoţii. Am avut foarte multe curse mari – Maratonul de la Chicago, sau la Londra, unde am luat bătaie în ultima parte, am luat bătaie chiar şi pe ultimii 400 de metri de la o concurentă.

Asta a băgat în mine o spaimă tot timpul, ca nu cumva să pierd. Am luptat până la kilometrul  40 să nu pierd medalia de aur, apoi să nu o pierd după ce am trecut de kilometrul 40. Eu deja nu mai mergeam la maximum, pentru că pierdeam foarte mult timp întorcându-mă în spate să verific plutonul. Plutonul… îl ştiam în spate, dar nu ştiam la ce distanţă este. Pe ultimii 800 de metri, cu 800 de metri înainte de intrarea în stadion, am avut o întoarcere în literă de «U» şi abia acolo am văzut distanţa dintre mine şi plutonul al doilea, o distanţă de 300 de metri. Atunci m-am relaxat puţin şi am zis «medalia de aur este a mea».

Evident, tot am continuat să alerg, pentru că nu se ştie niciodată ce se poate întâmpla, finişul este după ce ai trecut linia de sosire. Dar întotdeauna competiţia se termină după ce treci linia de sosire. Mi-am zis că o să alerg şi o să alerg în forţă până în momentul în care trec linia de sosire, când eram sigură că medalia de aur este a mea. Când am intrat pe stadion, nu-mi venea să cred. Pur şi simplu nu îmi venea să cred că am ajuns în stadion şi câştig medalia de aur, nici că sunt atât de mulţi oameni pe stadion dimineaţa.

M-a impresionat foarte mult. De obicei, la concursurile de maraton nu sunt atât de mulţi spectatori, atâţia oameni în stadion. Dar la maratonul de la Beijing au fost 90.000 de oameni, peste 90.000 de oameni… asta m-a impresionat extrem de mult. Aplauzele lor îmi dădeau fiori. Îmi venea să plâng din ce în ce mai tare. Nici nu pot descrie…“

Românca din SUA

Viața ei s-a schimbat după această cursă, dar ea a rămas aceeași: frumoasă, suavă, modestă. Pușa aleargă și în vacanță. Viața ei este un perpetuum mobile, dar rădăcinile i-au rămas acasă. A rămas aproape de România și de sportivii români pe care îi încurajează cu mesaje emoționante.

Constantina Diță nu are nimic de VIP, artificial sau contrafăcut. Și-a păstrat coloana vertebrală de fată de la Turburea, județul Gorj, și cei șapte ani de-acasă. Nici notorietatea, nici omagiile sau mediile elevate sau mondene prin care se învârte deseori nu au schimbat-o. Mai mult, vorbește în continuare românește perfect. 

Constantina are un fiu, Rafael, căruia îi dedică timp și îl susține. Îi place sportul, dar și cartea. Am cunoscut-o mai bine cu ocazia retragerii sale din sportul de performanță, în octombrie 2014, după Maratonul Internațional al Bucureștiului. La eveniment a fost de față toată familia ei. M-a impresionat chipul emoționat al mamei ei, o femeie care a venit în buricul Bucureștiului îmbrăcată simplu, ca la ea acasă, o gorjeancă minunată care și-a crescut fetele în spiritul respectului față de familie, la bine și la rău. Avea o lacrimă de mândrie pe obraz. Familia numeroasă a Constantinei a fost lângă ea într-un moment important al vieții ei, mi-a spus-o chiar ea.

În America, tot româncă a rămas. Când Rafael a absolvit liceul, a organizat o petrecere doar cu mâncare românească, care chiar le-a plăcut americanilor. I s-a propus să concureze pentru SUA, însă a refuzat cu eleganță și a concurat până la sfârșitul carierei sale pentru România. Ce lecție de patriotism mai bună vrem?

Vine deseori în România, se vede cu familia și cu prietenii. Viața ei se învârte în lumea sportului. Este respectată și îi sunt recunoscute meritele, oriunde ar fi.

S-a scris mult despre singurătatea alergătorului de cursă lungă. Constantina are vocația familiei și a prieteniei și nu e singură niciodată.

PALMARES SPORTIV

Locul 1: JO Beijing – 2008, Chicago – 2004, Edmonton – 2005; Locul 2: Debrecen – 2006, Velenje – 1999; Locul 3: New Delhi – 2004, Helsinki – 2005, Londra – 2007. Admirabil!

Citește și:

Nadia Comăneci: Am învins gimnastele, nu și arbitrele

Iolanda Balaș-Soter: Pot mai mult!

Gabriela Szabo, în pas alergător

Articol preluat din ediția de septembrie 2016 a revistei Femeia.

Autor: Ivana Iancu

Foto: Guliver/Getty Images

Comments

comments

Lasă un răspuns