Esti aici
Femeia.ro > Cariera > Doamna Ambasador a Israelului în România: Sunt fiica tatălui meu

Doamna Ambasador a Israelului în România: Sunt fiica tatălui meu

Când faci cunoștință cu Excelența Sa Doamna Ambasador al Statului Israel în România, Tamar Samash, te-ai aștepta la o persoană rece, distantă, cu chip și vorbe impenetrabile. Ei bine, n-a fost deloc așa!

Deși am pășit cu inima strânsă în reșe­dința Excelen­ței Sale Doamna Ambasador al Statului Israel în România, Tamar Samash, să nu cumva să fac ceva greșit, imediat zâmbetul și vorbele calde ale Doamnei Ambasador au avut menirea să destindă atmosfera, să mă facă să înțeleg încă o dată că oamenii cu adevărat mari sunt simpli, priete­noși, spirituali. Că exprimarea, afișarea sentimentelor, dincolo de a fi o vulnerabilitate, constituie un atu, o umanitate asumată. Minutele în șir în care am stat de vorbă cu Excelența Sa au fost dătătoare de bine.

Cine sunteți dvs., Doamnă Ambasador?

Sunt fiica tatălui meu, înainte de toate. Era în Franța în timpul ocupației în cel de-al Doilea Război Mondial și i-a spus mamei mele: „Într-o zi o să merg pe Champs-Élysées în mașina corpului diplomatic, în condițiile în care la acel moment nu exista Statul Israel. Era o idee nebunească atunci. Și cert este că apoi a apărut Statul Israel, s-a stabilit acolo, a intrat în Corpul Diplomatic și așa se face că am crescut în Franța, întrucât lucra la Ambasada Israelului din Paris. Sunt și mama copiilor mei. Sunt înainte de orice israeliancă și evreică. Sunt născută în Israel, la fel copiii și nepoții mei. Așa cum trebuie să fie. Iată într-un mod general cine sunt.

Cum ați intrat totuși în diplomație?

Din întâmplare. Acum 40 de ani lucram ca jurnalistă la radio, lucru nu prea des întâlnit la acea vreme. De altfel, șeful meu mi-a spus atunci că sunt minunată, extrem de talentată, însă că am un defect: sunt femeie. Și tot atunci apăruse un anunț: erau recrutați oameni pentru Corpul Diplomatic. I-am cerut părerea tatălui meu, iar el m-a îndemnat să încerc și am reușit.

În acest caz nu aveați ace­lași defect, de a fi femeie?

Ba da, erau foarte puține femei în diplo­mație. În promoția mea, au fost 12 absolvenți, din care doar 3 erau femei. În ziua de azi, proporția e cam de 50-50%. Însă eram una dintre primele femei „normale din Ministerul Afacerilor Externe: eram măritată și aveam copii, spre deosebire de celelalte, care erau singure.

Așadar, mai întâi părinții, apoi soțul v-au susținut.

Negreșit. Soțul meu a fost cu adevărat extraordinar: ca să faci o astfel de muncă, trebuie să fii susținută 100%. Pentru copii a fost dificil să nu știe unde le e casa mai exact. De aceea, la vâr­-s­ta de 13-14 ani i-am dus în Israel, ca să-și termine școala acolo, să aibă prieteni, rădăcini și cred că am reușit – sunt amândoi foarte bine înfipți în pământul israelian. În plus, acum au un orizont cultural vast și vorbesc perfect franceză, engleză, ba chiar și puțină română, fiul meu, întrucât a fost cu mine aici, la post, între 1988 și 1991. Se adaptează perfect oriunde, însă nu prea le place să călătorească, le-a ajuns cât au călătorit cu mine (râde). Fiul meu e jurnalist, iar fiica mea se ocupă de femeile defavorizate. Munca mea presupune devotament complet 24 de ore din 24, iar cea a fetei mele la fel.

Care e secretul familiei dvs. atât de frumoase, în condițiile în care dvs. ați investit totul în profesie?

Constă în a crede în această familie, dar am avut și norocul să am o familie care a fost gata să accepte totul.
Într-un fel, au fost și ei parte din cariera mea. În ultimele misiuni am plecat singură, însă am știut mereu că acasă e cineva care crede în mine și care mă așteaptă. Ei știu cât de importantă e cariera pentru mine, însă niciodată nu le-am spus că nu am timp pentru ei, întotdeauna au fost pe primul plan. Am încercat să nu amestec proble­mele de la serviciu cu cele de acasă. Soțul meu este acum în Israel, este alegerea noastră: vorbim la telefon și ne vedem o dată pe lună. Trebuie să vezi partea plină a paharului. Am fost mereu o optimistă.

Cum vi se pare România?

Chiar dacă data trecută când am fost aici am avut un mandat foarte dificil, am iubit România de la bun început, este o țară minunată, foarte frumoasă. Iar acum realizez cât de minunați sunt și oamenii, pentru că la acea vreme nu aveau voie să aibă contacte cu străinii. Chiar dacă peisajul este ace­lași, acum descopăr o cu totul altă țară, este o expe­riență cu totul nouă. Știu puțin româ­nește, cunosc țara, așa că am început imediat să lucrez și descopăr de fiecare dată cu surpriză Bucureștiul, care a devenit o metropolă europeană. Sunt doar de șase luni aici, așa că nu am avut timp să mă plimb prea mult, însă luna viitoare voi merge la Cluj. Mă voi plimba și de plăcere, vreau să revăd Slănic și Delta și să descopăr noi locuri.

Admir poporul israelian pentru a fi construit o țară de la zero, din nimic.

Într-adevăr, am plecat de la zero. Aveam un popor, tradițiile noastre și un pământ aproape fără nicio bogăție naturală, nici măcar apă. N-am avut mine, n-am avut petrol… Doar nisip. Și am fost obligați să creăm totul de la zero. Cum n-aveam apă aproape deloc, am fost nevoiți să dezvoltăm o agricultură de vârf bazată pe sistemul „picătură cu picătură. Tot pentru că nu aveam apă, am început să desalinizăm apa mării. Cum n-am avut petrol, am folosit lumina soarelui ca să ne încălzim apa și casele. Pentru că nu am avut o tradiție în agricultură, oamenii au acceptat mai ușor sfaturile specia­liștilor în ceea ce privește cultivarea pământului, dar și creșterea animalelor.

Nu cred că a fost ușor, oamenii veneau din diferite părți ale globului, din diferite culturi…

Este adevărat, dar ce aveau ei în comun erau Biblia, căci Cartea Sfântă se studiază peste tot, și dorința de a avea o țară. Probabil că știți că de Paștele evreiesc, de 2.000 de ani încoace, noi spunem „anul viitor va fi la Ierusalim: e dorința de a reveni pe pământul stră­moșilor, care s-a împlinit în secolul XX, însă aici întotdeauna au existat evrei, veniți să trăiască sau să se îngroape în pământul unde va veni Mesia.

Aveți o colecție impresio­nantă de cărți, unele foarte vechi. Ce înseamnă literatura pentru dvs.?

Literatura și muzica reprezintă momentele mele secrete, sunt cele în care mă pot refugia, în care îmi pot lăsa mintea să descopere alte lumi. Știu să citesc de la patru ani, iar la școală profesorii erau mereu supărați pe mine pentru că, în loc să ascult ce spuneau, eu citeam. Legenda spune că, atunci când au venit cu mine de la maternitate, tata mi-a arătat biblioteca și mi-a spus că e a mea.

Ce considerați cel mai important în educația unui copil, a unui tânăr?

Să-i învățăm toleranța, să le arătăm că cel de lângă noi nu este neapărat mai rău sau mai bun decât noi. Să-i învă­țăm și pe cei mici, și pe cei mai mari să fie deschiși la minte, să evite prejude­cățile și reaua-credință, să caute adevărul. Cu copiii mei am reușit. Educația este cea mai importantă. Un om educat are un viitor. Eu am fost formată ca profesor, însă mi-era teamă să lucrez cu elevii, iar acum „predau despre Israel tuturor. E un alt mod de a educa.

Ce considerați că v-a aju­tat cel mai mult în parcursul dvs.: familia, educația…?

Țara mea. Faptul că îmi iubesc patria, că eu cred în ea și că, așa cum am văzut la tatăl meu, vreau să transmit și celorlalți iubirea aceasta de țară. Educația mea a fost una literară, am studiat Biblia, fără legătură cu politica. Cu acest bagaj mi-am început cariera, mai degrabă umanist decât politic.

Care sunt teama și convin­gerea dvs. cele mai profunde?

Convingerea mea este că vom ajunge la o stare de pace cu vecinii noștri, iar teama cea mai profundă este ca, având în vedere situația în care trăim, cu pericole la fiecare pas, să nu ne pierdem omenia și spiritul democratic. Trăind cu pericolul lângă tine, ajungi să-ți fie teamă de seamănul tău, să vrei să-l îndepărtezi, să-i închizi ușa, iar asta nu e democratic și duce chiar la teama de viață și la închiderea față de comunitate, lucru care nu ar trebui să se întâmple. Împărtășirea acelorași lucruri e singura modalitate de a ajunge la pace.

Nu puteți să vă imaginați viața fără…

Fără țara mea. Fără muzică, fără copiii și nepoții mei.

Ce-ați recomanda unei tinere care visează să intre în diplomație?

Să-și găsească un partener care să-i fie mereu alături și care să fie dispus să facă sacrificiul necesar pentru ca ea să poată fi fericită în carieră. Soțul meu, acum pensionar, a fost om de afaceri și mereu s-a pliat pe cerințele carierei mele. La început,am avut o înțelegere: o dată eu, o dată el. Adică plecam în misiune, apoi reveneam acasă pentru câțiva ani, ca el să-și poată vedea de afaceri, apoi plecam iar.

Ați avut, cu siguranță, momente grele, când poate ați vrut să renunțați…

Așa e. Le-am depășit cu ajutorul soțului meu. La un moment dat, i-am spus că renunț, iar el mi-a zis că, dacă renunț, le închid ușa femeilor care vor veni după mine și că nu pot să fac asta, că trebuie să merg până la capăt. N-a fost mereu ușor. Înainte să vin aici, am fost în Belgia și a fost foarte dificil. În fiecare zi mă duceam la birou, colegii mă întrebau cum merge, iar eu răspundeam că ieri a fost mai bine. Cu fiecare zi, era tot mai greu. Și îmi spuneam că, dacă mi s-ar propune să mă întorc acasă, aș pleca pe dată. Azi regret Belgia pentru că, deși era greu, am făcut lucruri de mare însemnătate acolo. Mereu am spus că pe mormântul meu aș vrea să scrie: „I had a good time. Am făcut tot ce am putut ca să se adeverească.

Pe lângă Israel, iubiți și viața…

… în Israel. Îmi place și Parisul, unde am crescut, dar și Bucureștiul. A fost alegerea mea să revin aici. Am avut de ales între București și Vatican. Soțul meu mi-a spus că nu e bine să mă duc de două ori în aceeași țară, însă i-am răspuns că nu e aceeași țară. Pentru mine a fost mai important să ajung aici, unde sunt extrem de multe lucruri de făcut, extraordinar de multe posibilități pentru un diplomat israelian de a lucra. La Roma, toate lucrurile sunt deja așezate.

În afara tatălui dvs., ați avut un model în viață?

Nu, tatăl meu a fost modelul. Ba nu, și mama mea, care, din cauza Războiului, nu și-a putut continua studiile și a fost o self-made woman. Avea o inteligență nativă și o mare iubire pentru toți. A murit când eram foarte tânără și n-am putut să profit de prezența ei. Iar când îl întrebam pe tata cum era mama, îmi spunea să mă uit la mine și o să văd.

Ce credeți despre viitorul României?

România are un potențial imens, nu sunt decât 25 de ani de la Revoluție. Generația tânără va reuși să împingă lucrurile înainte. Trebuie să acordăm timp schimbărilor să se producă. Aveți aici totul pentru a reuși: gaze, petrol, mare, pământ fertil, natură, resurse pentru turism și, mai ales, tineri care vor să se implice. Trebuie doar să li se acorde șansa să facă lucruri aici, ca să nu plece din țară. Pe de o parte, trebuie crescuți în dragoste de țară, cum am făcut și noi, iar pe de altă parte, să li se dea posibilitatea de a se dezvolta aici sau, dacă pleacă, să aibă dorința de a se întoarce. Extrem de mulți israelieni au plecat din țară, au făcut studii, și-au construit cariere, apoi s-au întors cu copiii lor. Și România poate face asta!

Ceva ce nu v-am întrebat și ați dori să se știe…

Întrebările au fost cuprinzătoare, însă pe această cale poate reușesc să o găsesc pe Gica Soare, cea care mi-a crescut copiii când eram în misiune aici.

Citește și:

Dorina Florea: Aveam scutire la educație fizică

Simona Amânar: Echipa, mai presus de individ

Laura Badea: Campioană în sport și în viață

Articol preluat din ediția de aprilie 2016 a revistei Femeia.

Autor: Cătălina Oprea

Foto: Radu Vintilescu
machiaj: Marina Chiorean
coafură: George Bogdan Negrișan


Lasă un răspuns

Sus