Esti aici
Femeia.ro > Cariera > Irina Radu: Prima femeie la cârma Televiziunii Române

Irina Radu: Prima femeie la cârma Televiziunii Române

Este primul președinte director general al Televiziunii Române care vine din interior, dar și prima femeie care ocupă acest post. Putem spune că televiziunea a intrat în zodia de gospodarului din mai 2016.

Prezentator, editor, realizator de emisiuni, director de programe, director de canal, de evenimente speciale, al Festivalul Cerbul de Aur, Irina Radu a bătut pas cu pas lungul drum din redacția de știri la vârful televiziunii. Toate cunoștințele despre televiziune s-au adunat în timp, fărâmă cu fărâmă, formând un mare și frumos mozaic. Modelul? E unul armonios, în culori vii și calde ca ea, dar și cu suișuri și coborâșuri, că așa e viața, chiar și pentru vedetele îndrăgite. A strâns 20 și ceva de ani de televiziune și o bogată experiență pe mai multe paliere. Știe foarte bine ce se poate și ce nu, ce trebuie făcut și cum anume. Dar nu întotdeauna de la dorință la fapt e drum pavat. Pe lângă bani și resurse umane, timpul e pe lista provocărilor. Și totuși a găsit un răgaz să ne primească în biroul său și ne povestească din cele nevăzute la televizor.

Cum ați ajuns la TVR Iași?

Prima televiziune n-a fost TVR Iași, ci un post local care se numea Europa Nova, din Iași. Am văzut un anunț într-un ziar local, m-am dus la interviu și acolo a fost întâlnirea mea cu televiziunea. La TVR Iași am ajuns din întâmplare. Scriam din facultate la o revistă cunoscută pe atunci, „Opinia studențească“, unde coordonator editorial era domnul Daniel Condurache, un foarte bun profesor acum la Jurnalism în Iași. Când a apărut TVR Iași, doamna Vanda Condurache, soția dumnealui, care era la radio, s-a mutat la televiziune și căuta oameni. Și domnul Condurache m-a împins să merg la casting. Nu mi-am propus să fac televiziune, mie îmi plăcea să scriu, dintotdeauna mi-a plăcut să scriu. Așa am devenit prima față cunoscută a TVR Iași. Dar n-am pornit ca prezentator, eram redactor și făceam materiale de teren, le montam. Prezentarea a fost ceva în joacă și nu mi-am propus să fac asta de atunci încolo.

gândiți să scrieți o carte?

Am scris puțin la revistă, am scris și știri, iar acum scriu mult, dar documente. Însă scrisul pe care mi-l doresc este încă pe lista dorințelor. Am început mai multe cărți, dar nu am avut timp să le termin. Va veni, sper, și vremea lor.

Ați ajuns în București…

Tot dintr-o întâmplare. Într-o zi, domnul Victor Ionescu m-a văzut și a pus pe cineva să întrebe dacă nu vreau să vin. Am prezentat jurnalele, le-am și făcut. Știrile au fost prima școală adevărată în televiziune. Mi-a rămas o bucățică din suflet acolo. Acum mă uit cu alți ochi la jurnale. Atunci când ai trecut pe acolo, știi ce muncă este în spatele unei știri de 1-2 minute, ce-i lipsește. Cine știe să facă o știre foarte bună, să spună într-un minut ceva care să rămână în mintea omului poate să facă orice emisiune.

E greu să fii prezentator?

Mi-a plăcut să prezint pentru că-mi place să povestesc. Moldovenii sunt povestitori. Îmi place să stau de vorbă cu oamenii în tren, în avion, să împărtășesc cu ei idei, experiențe, bucurii. Oamenii sunt cei care ne încarcă sufletul. Dacă nu ai dorința, bucuria, plăcerea de a comunica, nu ai ce să cauți în televiziune. De vorbit corect limba română o vorbesc milioane de oameni și nu sunt prezentatori.

Cum ați trecut de la prezentare la management?

Am intrat în toate aceste etape fiind nemulțumită de ceea ce vedeam deasupra mea și având convingerea că pot să fac lucrurile mai bine. De câte ori am primit o propunere, m-am gândit  că, dacă nu accept, n-aș avea cui reproșa când lucrurile n-ar merge bine.

Ați făcut parte din consiliul de administrație al TVR. Cum a fost acea experiență?

Am fost în două consilii. În primul, în 1998, președinte era domnul Hagiculea, iar din consiliu mai făceau parte domnul Mălaimare, doamna Hossu, domnul Liiceanu și domnul Ștefănescu. Oameni de la care am avut foarte mult de învățat, a fost ca o școală, ca o facultate pentru mine.

Când ați ajuns în televiziune, visați la un asemenea post?

N-a avut un plan de carieră. Nu mi-am propus niciodată ajung președintele televiziunii. Totul s-a întâmplat pas cu pas și din dorința mea de a face lucrurile foarte bine, de a face mai mult. Am renunțat la prezentare pentru că simțeam că pot face și altceva. Am făcut cursuri de management aici și în străinătate și am descoperit că e ceva care mi se potrivește.

Ce vă doriți să vedeți când deschideți televizorul la TVR?

Îmi doresc o televiziune echilibrată, cu știri și emisiuni comentate corect, cu imparțialitate. Vreau ca, atunci când cineva dorește să știe exact cum stau lucrurile într-un eveniment ,să deschidă TVR și să vadă adevărul.

Cultura face rating?

Noi ne permitem să dăm piese de teatru pentru că nu vânăm neapărat ratingul, ne dorim să facem cultură. Și mă bucură zeci de mii de oameni, care în puncte de rating nu înseamnă mult, urmăresc aceste piese. Într-o sală de teatru nu ajung și nici nu pot intra atât de mulți oameni, dar prin TVR ei ajung să vadă acea piesă. Gusturile se dezvoltă, se cultivă și, dacă noi reușim să facem asta, este un punct câștigat.

Aveți doi copii. Ce-și doresc tinerii, adolescenții să vadă la televizor?

Își doresc ce au văzut și le-a plăcut. Concursurile de talente sunt pe gustul lor. Vom începe și noi, din toamnă, un concurs de talente folclorice, pentru că vrem să menținem tradițiile și să cultivăm gustul pentru ceea ce este autentic românesc, inclusiv în muzică.

Funcția de președinte de televiziune vă ocupă mult timp. Vă rămâne și pentru copii?

Da, încerc în fiecare zi să-mi petrec dimineața măcar o oră alături de ei, să-i pregătesc pentru școală și seara încerc să nu ajung acasă mai târziu de ora opt – și mai am 2-3 ore pe care le petrec cu ei. Iar weekendurile sunt doar ale lor. Sunt niște copii înțelegători și avem o relație bună. E important să faci ce-ți place. Sunt oameni care doar muncesc și sunt triști, frustrați. Trebuie să vezi părțile bune în orice.

Ce i-ați învățat pe copii despre viață?

nimic nu vine așa, ca un cadou de la viață, că pentru orice lucru obținut trebuie să depui un efort, să fie corecți cu cei din jur și cu ei înșiși și să ajute. Eu am fost educată să-i ajut pe cei din jur și asta am încercat să le transmit și lor. Și cred că am reușit, pentru că amândoi sunt sufletiști.

Credeți în destin?

Da, clar. Au fost atât de multe conjuncturi în viața mea care m-au adus în această poziție, încât nu cred că nu e și mâna destinului. Poate că n-aș fi ajuns în televiziune dacă nu era domnul Condurache și nici la București dacă nu mă vedea domnul Victor Ionescu.

Când erați copil, ce vă doreați să fiți?

Ani de zile mi-am dorit să fac medic veterinar pentru că iubesc foarte mult animalele (acum am doar trei pisici și doi căței, dar am avut o menajerie și mai mare), însă nu m-au lăsat părinții. Medici fiind, încercau să-mi toarne în suflet această dragoste pentru medicină. Mama, cadru universitar la Iași, m-a luat la cursuri, îmi povestea, îmi explica, dar, cu cât încercau să-mi arate mai multe fațete ale medicinei, îmi dădeam seama că nu-mi place. Respect doctorii, însă această meserie nu era pentru mine. Așa că am luat drumul filologiei. Fusesem la olimpiade și am descoperit că îmi place să scriu.

Ce sfat aveți pentru fiica dumneavoastră?

Poate ar trebui să-i spun ce să nu facă, respectiv să nu repete greșelile mele. Dar să-i spun ce să facă sau care este rețeta succesului, nu. Am decența persoanei care nu a luat nota 10 la viața personală și care nu dă sfaturi. Cred că e bine să-și urmeze instinctul și să fie mai tolerantă, dar fără compromisuri mari.

Funcția te schimbă?

Da, pe mine m-a schimbat. Am încercat să nu mă schimb ca om, dar presiunea și lipsa timpului m-au făcut să nu mai am răbdare cu oamenii, uneori sunt brutală și apoi îmi pare rău și cer scuze. Dar m-a schimbat și în bine. Am învățat să ascult, chiar și ce nu-mi convine, am învățat că și din lucrurile neplăcute poți să obții performanță. Însă ești mereu în priză, cumva ca o oală sub presiune, și trebuie să ai grijă să-ți ții emoțiile în frâu. Uneori reușești, alteori oala mai scapă aburi.

Reușiți mereu să fiți în pas cu evenimentele din punctul de vedere al aspectului fizic?

Sunt foarte riguroasă cu ținuta mea. Reprezint o instituție și, în momentul în care ies în lume, trebuie să arăt bine, să fiu machiată, coafată. Cred că o femeie în general trebuie să fie îngrijită și aranjată. Dar au fost momente importante la care n-am putut să ridic la standardele mele. Când am fost chemată la Parlament pentru numirea în funcție, eram cu treburi și tocmai în acea zi nu-mi aranjasem părul. Trebuia să ajung într-o jumătate de oră, adică nici gând că mai puteam trece pe la un coafor. Asta mi se pare tragicomic. Și nu a fost singura dată când am trăit un astfel de moment. Într-un an, la Cerbul de Aur, vedeta care trebuia să înmâneze premiul n-a reușit să mai ajungă. A fost o panică generală, iar eu, directorul festivalului, eram în culise cu toate „bucătăria“ organizării. Țin minte și acum că eram într-o rochie-salopetă cu buline, o ținută confortabilă pentru toată alergătura de care era nevoie, însă nu de urcat pe scenă. Dar a trebuit să înmânez eu premiul, că nu avea cine. Când îți dorești să fii perfect, viața îți rezervă surprize.

Care este stilul dumneavoastră vestimentar?

În viața profesională, am adoptat un stil clasic, cu care nu dai greș niciodată, indiferent de ce eveniment apare. Niciodată nu am fost avangardistă. Nu mi se potrivește. În rest, stilul sport sau, mai bine spus, casual sport mi se pare cel mai confortabil.

Ce vă place foarte mult?

Îmi place să călătoresc, să văd locuri speciale, să descopăr culturi. N-am investit niciodată bani în bijuterii sau haine scumpe. Îmi place să îmbrac bine, iar hainele să fie decente și de calitate. Când aud de o pereche de pantofi de 500-600 de euro, vorba mea este „nici să-i am nu i-aș da!“ O pereche de pantofi se strică sau se demodează, dar amintirile, cu ce te încarci sau cum te schimbă fiecare experiență, valorează mai mult pentru mine.

Cum arată o zi a directorului general?

Zilele arată cam la fel, dar în același timp nu pot fi bătute în cuie. Încep cu mapa, un maldăr de documente de 30-40 cm înălțime. Apoi trec la urgențele zilei, fie administrative, fie evenimente speciale care apar. În fiecare zi sunt ședințe care ne ajută ne organizăm mai bine în această lume în continuă mișcare!

Când vreți să relaxați, unde mergeți?

Am învățat să relaxez oriunde: timp de trei minute, mă rup de tot și mă calmez. Dar pentru asta am lucrat mult cu mine. Când îmi permite timpul, 2-3 zile îmi încarc bateriile la munte sau la mare.

Aveți o culoare preferată?

Da, albastrul. Dacă deschizi dulapul meu de haine, aproape toate sunt albastre, bleu, bleumarin.

Dacă ar exista un parfum Irina Radu, ce aromă ar avea?

Cred că arome proaspete și poate cu nuanțe mai ciudate, pe care nu le știe toată lumea. A face lucruri puțin ieșite din tipar este ceea ce mă definește. Așa cum pe unii îi obosește să facă lucruri originale, pe mine mă obosește să fac ceva comun.

Dacă ar fi un film despre Irina Radu, ce gen ar avea?

Acțiune și aventură. (râde)

Ce cărți vă plac?

Citesc și romane, mă relaxează, dar îmi plac cărțile din care am ceva de învățat. Acum citesc o carte a lui Traian Ungureanu, „Proștii Europei“. E literatură creată de un gazetar foarte bun și care operează pe cord fără anestezie pentru ceea ce ni se întâmplă și nouă, și Europei. O recomand.

place să gătiți?

Da, mă relaxează gătitul. Gătesc și gătesc foarte bine, de la ciorbe la tot felul de mâncărici, că doar am crescut cu bucătăria moldovenească. Prin gătit îmi dau frâu imaginației, din orice fac ceva.

considerați un om bogat sufletește?

Da, sunt un om bogat pentru că am foarte mulți prieteni. Cea mai veche prietenă a mea este de când aveam un an și ceva, iar ea doi ani și ceva. 47 de ani de prietenie. De curând, amândouă am trecut prin emoțiile examenului: fata mea a dat bacalaureatul și la fel băiatul ei. De atunci au tot intrat în viața mea foarte mulți prieteni și au și rămas. Mi-ar plăcea să am timp mai mult pentru ei, să ne vedem mai des, să ieșim la terase. Dar, sigur, această funcție a fost un lucru asumat și nu regret. Ca să lași ceva în urmă, trebuie să faci și sacrificii.

gândesc foarte des ce voi face după. Dacă pentru președinții veniți din afară televiziunea a fost o gară în care s-au urcat, au coborât și apoi s-au urcat în alt tren, pentru mine televiziunea este gravată în suflet și întotdeauna mă gândesc oare voi reuși să fac această televiziune un pic mai bună? Nu cred că am reușit să fac nici 20% din ce mi-am propus, din foarte multe motive.

Care este problema, obstacolul cel mai mare pe care l-ați întâmpinat?

Resursa umană. În primă fază, am crezut că marea problemă sunt banii, însă nu e așa. În oameni stă puterea, să facă o emisiune genială, să fie talentați, să comunice cu adevărat ceva. Toate acestea nu se pot cumpăra. Până nu se schimbă mentalitatea celor mai mulți din instituție, lucrurile nu se pun pe roate. Nu e de ajuns un lider sau un management, este o muncă de echipă.

Ați parcurs aproape toate etapele în televiziune…

Asta este marea mea durere. Da, am venit din interior, știu cum trebuie să se desfășoare lucrurile, știu ce aș putea să fac, dar am nimerit într-o conjunctură prost aspectată financiar. N-am pierdut însă speranța, dar este un drum lung pentru a pune toate lucrurile la punct.

 

Citește și:

Articol preluat din ediția de august 2017 a revistei Femeia.
Autor: Luminița Tăbăran
Foto: Dan Ene


Comments

comments

Lasă un răspuns

Sus