Esti aici
Femeia.ro > Cariera > Laura Ioana: Auzul te poate păcăli, dar inima simte purul adevăr

Laura Ioana: Auzul te poate păcăli, dar inima simte purul adevăr

Laura Ioana e traducător în limbaj mimico-gestual și prezintă jurnalul TVR 1 de la ora 14 și emisiunea „Oameni ca noi“ de la același post de televiziune. E o meserie care implică multă dăruire pentru că, dincolo de gesturile care țin loc de cuvinte, trebuie să transmiți emoții.

Când trăiești în societate, informația este necesară, uneori esențială pentru traiul zilnic. Simțurile comune sunt canalele prin care ne parvin informațiile, însă nu toți sunt norocoși să le posede pe toate și la capacitate maximă. Hipoacuzicii muncesc, se căsătoresc, duc același trai ca noi, dar nici nu ne dăm seama cu câte eforturi. Fără auz, nu poți nici vorbi, iar comunicarea cu ceilalți e dificilă, poate imposibilă. Hipoacuzia este o boală care nu doare și trece neobservată. Laura Ioana știe cât de greu le este acestor oameni și a fost mai mult decât fericită că-i poate ajuta transmițându-le informațiile la care ei în mod obișnuit nu au acces.

Cum de ați învățat acest limbaj mimico-gestual? De unde această pasiune?

Am fost singura nepoată în familie timp de 12 ani. Răsfățată și iubită, dar nu ca orice copil, ci într-un mod mai special, pentru că bunicii erau surdomuți. Odată cu învățarea cuvintelor, bunica mă învăța și semnul aferent – altfel, nu obțineam ce voiam. Bunicul era croitor și eram interpretul lui personal, primeam cotă-parte din prețul costumului pe care-l făcea. Mergeam cu ei la Asociația Surzilor și eram fascinată de ce se întâmpla acolo, în mod special de un domn care se afla la un pupitru, de unde citea din ziar și traducea pentru cei prezenți. Mă gândeam că, atunci când voi fi mare, trebuie să fac și eu asta. Pentru că-mi plăcea.

Cum a început colaborarea cu TVR?

După ani și ani, m-am angajat ca inspector la acea asociație. Au fost cei mai frumoși ani de muncă, parcă eram iarăși copil. În 1996, la asociație a venit Adrian Pintea împreună cu alți colegi actori și voiau să pună în scenă o piesă de teatru – povestea de dragoste dintre o fată hipoacuzică și logopedul ei. Trebuia să învețe să exprime unele replici și prin semne. Au dat o reprezentație exclusiv pentru spectatori deficienți de auz și eu am fost cea care, în limbaj mimico-gestual, făcea legătura între actori și spectatori, totul fiind filmat de TVR. Leonard Miron a văzut reportajul Luminiței Velciu și s-a gândit să facem o emisiune în care să arătăm că și persoanele cu diferite deficiențe pot face lucruri extraordinare, iar așa am început colaborarea cu Televiziunea Română. Emisiunea este ,,Oameni ca noi“, se transmite joia de la ora 13, la TVR 1. Îmi place să cred că facem un lucru bun pentru acești oameni minunați.

Sunteți mulțumită de ceea ce faceți?

Da, chiar vreau să le mulțumesc, în numele zecilor de mii de deficienți de auz, acelor oameni care au dat legea ca minimum o emisiune de știri să fie tradusă în limbaj mimico-gestual. În cei 20 de ani de când colaborez cu televiziunea, au mai fost perioade când un director s-a gândit și la categoria asta de oameni.

Este un pas mic, dar poate vor urma și alții.

Mai sunt multe de făcut, de exemplu, am spus asta de multe ori, cum și pe cine votează ei. Niciodată în timpul campaniilor electorale nu am văzut vreun mesaj tradus în acest limbaj, cum am văzut în alte state. Românii cu probleme de auz votează pe cel care zâmbește frumos, pe cel cu ochi verzi, pe cel care își aduce aminte de ei înainte de alegeri și le face o vizită la sediul asociațiilor.

Cum este dincolo de ecran femeia Laura Ioana?

Este o femeie obișnuită, cu necazuri și bucurii, dar, când e pe sticlă, zâmbește și e bucuroasă că poate ajuta, deschizând o fereastră mare către lume pentru acei oameni minunați care nu au avut norocul de a auzi.

Sunteți mamă. Care au fost învățăturile pe care le-ați dat fiicei dvs.?

Cea mai mare bucurie a unei femei este să audă glasul copilului ei spunându-i MAMA. Nu pot să nu vă spun cum se trezea bunica atunci când tatăl meu era sugar. Avea perete comun cu un unchi care auzea, au făcut o gaură prin care au trecut o sfoară pe care au legat-o de piciorul patului. Când plângea copilul, unchiul trăgea de sfoară și bunica se trezea și mergea la copil. Și așa a crescut 3 copii. Eu sunt fericită că am o minune de fată pe care am învățat-o să fie bună, să ajute atunci când are ocazia. Toată lumea știe că binele atrage bine și, cu același efort pe care l-ar depune să facă rău, poate să facă bine. Eu cred că fata mea a înțeles toate astea, dovada fiind că a ales să lucreze cu copiii.

Ce vă face să zâmbiți?

Îmi place mult ce fac și sunt mulțumită că am darul de a vorbi cu fața și mâinile și să simt cu inima. Lucrul acesta l-am învățat de la cei pe care-i iubesc, deficienții de auz. Ei spun că ceea ce auzi te poate păcăli, ce spui nu e întotdeauna adevărat, dar ce simte inima e purul adevăr.

Un gând pentru cititoarele revistei Femeia…

Le doresc să aibă numai primăvară în suflet și în viață și să fie fericite că aud glasul copiilor lor și trilul păsărelelor!

 

Citește și:

 

Articol preluat din ediția de aprilie 2017 a revistei Femeia.
Autor: Luminița Tăbăran
Foto: PR


Comments

comments

Lasă un răspuns

Sus