Esti aici
Femeia.ro > Familie > Copii > Mama e numai una. Singură!

Mama e numai una. Singură!

Apariţia unui copil în viaţa unui cuplu este, pe lângă bucuria cea mare, o schimbare ireversibilă. Nimic nu mai e la fel ca înainte, chiar dacă tu, femeie activă şi modernă cum te simţi, încerci să bravezi.

Viaţa se împarte în două: înainte şi după copil. Rămâi activă, modernă, dar el, copilul, va fi întotdeauna pe locul întâi. Se întâmplă însă ca, pe lângă această maximă schimbare, să mai apară una: cuplul se destramă. Nu ne interesează motivele, doar cum văd viaţa cea nouă trei mame nevoite şi hotărâte să-şi crească singure copiii atât de doriţi. Cum fac ele faţă nu atât greutăţilor, cât prejudecăţilor şi, poate, tristeţii de a fi celibatare. Am vorbit cu trei mame cărora le-am pus aceleaşi cinci întrebări:

1. Câteva cuvinte despre tine…

2. Când şi cum ai aflat că-ţi vei creşte singură copilul?

3. Ţi se întâmplă să vezi creşterea copilului de una singură ca pe o corvoadă? Cum contracarezi prejudecăţile apropiaţilor (pe sistemul „vai, săraca, nu ştiu cum se descurcă fără bărbat!“).

4. Dacă te vei mai îndrăgosti, vei ezita sau nu să aduci alt bărbat în viaţa copilului tău care să joace rolul de tată?

5. Orice altceva simţi nevoia să spui şi nu se regăseşte în întrebările mele…

Iată răspunsurile mamelor, trei femei extraordinare după părerea mea, care încearcă să facă tot ce-i mai bine pentru copiii lor frumoşi, talentaţi, haioşi. Trei femei care nu s-au supărat nicicum pe tabăra masculină, ci pur şi simplu şi-au dat seama că aşa e mai bine.

„Îţi trebuie doar un pic de hotărâre, un strop de curaj şi o foarte bună organizare“

Ana Călin, producător TV, 40 de ani, Bucureşti

1. Suntem Ana şi Tudor, eu am 40 de ani, el are trei şi jumătate. Sunt producător promo de televiziune (editez acele mici pastile drăguţe care vă conving să vă uitaţi, de exemplu, la emisiunea „Cireaşa de pe tort“), iar asta şi câteva alte mici îndeletniciri, folositoare sau nu din punct de vedere material, îmi ocupă tot timpul. Odinioară, îmi plăcea să învăţ să bat la tobe şi să bat ţara în lung şi-n lat cu maşina. Tobele le-am vândut ca să-i cumpăr pat şi celule stem lui fiu-meu, de unde se poate înţelege că acum cea mai mare pasiune a mea e el.

2. Aflatul ăsta a fost mai degrabă un proces decât un moment, lucrurile au început ca în basm şi s-au terminat ca-n teatrul absurd. Dar e de reţinut că, încă de când am luat decizia de a avea acest copil, mi-am impus să mă bazez doar pe mine ca părinte. Poate că această hotărâre s-a simţit şi în partea cealaltă şi a fost unul dintre motivele pentru care relaţia dintre mine şi tatăl lui Tudor s-a răcit treptat. Am ştiut întotdeauna însă că mă voi putea baza pe ajutorul necondiţionat al părinţilor mei (Pepere şi Bi sunt numele lor de cod), care sunt bunici extraordinari şi au fost părinţi dedicaţi pentru mine şi fraţii mei.

Eu cred că treaba asta cu crescutul copilului de unul singur nu-i chiar așa o mare scofală. Îţi trebuie doar un pic de hotărâre, un strop de curaj (poate că la mine s-a numit inconştienţă) şi o foarte bună organizare, pe care am avut-o când Tudor era foarte mic şi era tare bine dacă nu uitam să cumpăr apă sau pepene, fiindcă altfel trebuia să cobor din nou, cu copilul în braţe, marsupiu sau căruţ, ca să cumpăr ce am uitat. Organizarea asta m-a cam părăsit în ultima vreme. Astăzi, fac mâncare pe apucate, ordine şi curăţenie la fel. Doar timpul meu de joacă şi de stat împreună cu Tudor e nealterat.

Am citit o vorbă undeva, pare-mi-se într-un articol al Alexandrei Coliban. Acolo, zicea că mama ei a înlocuit ordinea cu iubirea şi curăţenia cu libertatea. Cam asta încerc şi eu, fără să ajungem să ne lipim de căni, furculiţe şi pahare sau să ne căutăm pe sub pat nişte chiloţi acceptabil de murdari.

3. De prejudecăţi, cel puţin până acum, nu prea am avut parte, poate doar de câteva priviri miloase, dar peste toate trec cu graţie. O prietenă mi-a spus: „Dragă, dar e mai bine fără bărbat. Sare toată lumea să te-ajute. Unul îţi repară o clanţă, altul se duce după picături… Aşa, dacă ai avea unu în casă, care nu face nimic, nu te-ar mai ajuta nimeni pentru că ai bărbat să-ţi facă, nu?“ Nu e chiar aşa, dar nici aşa departe de asta. Nu?

4. Toate iubirile mele, fără excepţie, au fost nefericite, prost dozate, prost conduse şi, în ultimă instanţă, cu un final prost. Aşadar, vinile se împart. Cu siguranţă, am avut partea mea de vină. Una foarte mare ar fi incapacitatea mea de trăi zi de zi în casă cu un bărbat (care nu e fiul meu). Nu e pentru mine asta. Cu copilul meu, mă simt mai liberă decât cu un partener. Aşa că nu zic nu, dar nu ştiu ce să cred. Oricum, aş cântări lucrurile de o mie de ori înainte de a le face măcar cunoştinţă.

5. Simt nevoia să spun că, de când sunt mama lui Tudor, singurul sentiment pe care îl am şi pe care l-aş închide bucuroasă într-o cutie (şi nu aş mai deschide-o niciodată!) este grija. Grija aceea nestinsă pe care o ai din momentul în care ţi s-a născut copilul, ce pâlpâie mereu într-un colţ de suflet şi de creier şi nu dispare decât când închizi ochii… din ce ştim până acum.

Vreau să-i invit, rog, îndemn, somez (!) pe toţi cei care au sau n-au copii să se uite bine, atent şi cu empatie în jurul lor. Şi să facă mereu cât de mult bine pot ei, cu degetarul sau ocaua, cu 1 leu sau cu 10, nu contează. Să se uite la copiii mai puţin norocoşi şi la orice om care are nevoie de puţin ajutor. Iar din multul sau puţinul lor să-i ajute pe cei care au nevoie. Eu am avut norocul de a duce copilul în grupa mică a unei educatoare minunate, care iniţiază multe proiecte umanitare (în special destinate copiilor) şi face eforturi uriaşe pentru a strânge fonduri, iar cu micile mele puteri, încerc s-o sprijin.

Aseară, în drum spre casă, am auzit la radio „O minune“ a Margaretei Pâslaru şi am ştiut că asta vreau neapărat să vă spun. Priviţi în jur, căutaţi şi cu siguranţă veţi găsi o direcţie în care să vă îndreptaţi spre a face un bine. Mulţumesc!

„Mă ocup de ea, cu ea, iar ea e pasiunea vieții mele“

Mara Dodoc-Marina, absolventă a Facultății de Muzică din Timişoara, 31 de ani, Bucureşti

1. Mă cheamă și Bogdana, însă în copilărie abia așteptam să mă fac mare, să nu mai fiu Bogdănelul lui tata; acum însă aș da orice să redevin; am 31 de ani, sunt mama Thariei-Ecaterina, iar de când a apărut copilul în viața mea, mi-am dat seama că pentru ea am venit pe lume. Mă ocup de ea, cu ea, iar ea e pasiunea vieții mele. Mi-am dorit enorm un copil, iar Tharia a apărut după aproximativ 11 ani de diagnostice de infertilitate și o sarcină extrauterină soldată cu extirparea unei trompe, fără niciun tratament, calcul al calendarului sau vreun efort special, pentru că (aproape) renunțasem.

2. Vestea sarcinii l-a speriat destul de tare pe tatăl ei, care își dorise enorm un copil, însă, pus în fața faptului împlinit, a apăsat puternic pe pedala „nu sunt pregătit, nu am copilărit destul, nu sunt în stare să cresc un copil“. Să spunem că l-am înțeles și am decis să-mi continui minunata poveste singură, cu toată încrederea că nu am cum să dau greș. Mă simțeam total pregătită! Apoi a revenit (nu plecase de tot, continuam să comunicăm, dar mai rece), hotărât (spunea el) să ne luăm totuși acest rol de părinți împreună. M-a convins să mă mut cu familia lui, eu nefiind convinsă că astfel vom avea vreo șansă, fapt concretizat un an și ceva mai târziu. Părerea mea, asumată, e că mutarea aceea ne-a dăunat. El, desigur, dă vina pe mine, adevărul fiind, ca întotdeauna, undeva la mijloc. Într-adevăr, nu era pregătit. Astfel că, înainte ca Tharia să împlinească un anișor, am decis despărțirea, respectiv separarea definitivă, pentru binele, sănătatea și armonia fetiței.

3. Psihic mi-a fost foarte greu, sute de nopți nedormite, teroarea gândului „ce va fi, cum ne vom descurca, unde vom ajunge, încotro?“, la care se adăugau stările ei de disconfort (un dințișor, niște colici, anxietatea de separare); cât timp era trează, nu aveam timp de gânduri, stări negative, ci mă dedicam în totalitate activităților împreună cu ea, care nu avea de ce să resimtă nimic din toate cele. Când adormea însă, parcă mă transformam și îmi plângeam și măduva oaselor. Până se trezea și totul redevenea vesel, viu și colorat în jurul nostru. Am depășit acele stări. Mă mai năpădesc foarte rar, cauzate, poate, de câte o mică nereușită, însă doar preț de câteva minute, uneori o oră, două, dar nicidecum la acea intensitate. Acum, sunt foarte liniștită, împăcată, chiar relaxată, cunosc în linii mari traseul pe termen scurt, am mereu 2-3 variante pentru orice problemă (majoră) ar putea apărea, așa că mă bucur în fiecare clipă de și mai ales cu fetița mea. Și e mult mai simplu, plăcut și frumos așa. Ceilalți, cum spui, pur și simplu nu contează și probabil, văzând ce bine ne descurcăm doar noi două, nici nu îndrăznesc să deschidă subiectul.

4. M-am gândit și la acest aspect, dar mi-am dat seama că nu sunt pregătită să împart timpul dedicat fetiței mele cu nevoia de atenție a unui bărbat (și tot ce atrage după sine o relație complet funcțională). Fetița mea mă merită toată numai pentru ea, precum și eu o am toată numai pentru mine. Tatăl ei oricum vine să o vadă destul de des, deci nu îi simte lipsa, iar eu m-am descurcat întotdeauna fără să simt nevoia unui „cavaler care să salveze fecioara de mine, la ananghie“.

5. Ca multe alte mame (singure sau nu), acum, spre finalul concediului de creștere, caut diverse oportunități de a lucra de acasă, pentru a fi cât mai mult timp alături și de fetița mea la dispoziția ei.

„Viaţa ta nu mai este despre tine și despre ce vrei tu“

Miruna Mărgărit, CEO Resurse Umane, 35 de ani, Bucureşti

Noi suntem Matilda și Miruna Mărgărit. Matilda este ea, fetița mea minunată! Are aproape patru ani şi este o lungană cu păr castaniu și ochi curioşi. Este un amestec de candoare și încăpățânare, de delicatețe și tunete, e blândă, bună, înțelegătoare, dar și aprigă atunci când jucăriile nu o ascultă. Ea este centrul lumii mele, o redescoperire de sine, o bucurie de a fi. Este un copil care, după toată logica medicală, nu ar fi trebuit să fie sau nu ar fi trebuit să fie întreg. Dar ea este un copil care s-a încăpățânat încă din prima clipă să ne arate că viața ei are un drept, dreptul de a fi, și s-a luptat să fie acum cu noi. Matilda este un dar și îi mulțumesc în fiecare zi pentru faptul că m-a ales să-i fiu mamă. Pe lângă rolul de părinte unic al Matildei – nu-mi place deloc sintagma de părinte singur, nu sunt singură –, sunt specialist în resurse umane și conduc un departament de profil într-o companie neaoșă. Am ajuns ca, la 35 de ani, să am revelația noncarierei să-i spunem așa. Am fost femeie de carieră, mi-am dorit asta cu tărie, am muncit 10-12 ore pe zi, am studiat, am citit, am luptat. Dar, după venirea Matildei pe lume, cel mai greu lucru a fost să las bebelușa acasă, iar eu să mă întorc la acest serviciu consumator de timp și energie. În acel moment, am considerat că nu aveam alternativă, iar presiunea întreţinerii micii noastre familii era foarte mare. Visul meu secret este să decorez camere pentru copii – am început deja timid cu o serie de decoraţiuni și sper ca visul să crească și să devină mai mult de atât. Despre noi și viața noastră în două, scriu cu sufletul deschis pe blogul nostru www.ea-si-ea.ro.

2. Am știut că o să fim numai noi două încă de la început. Relația din care a rezultat ea nu era una cu un potențial bun pentru a deveni o familie. Apoi, a venit confirmarea din partea lui – nu-și dorea să se implice și să-și asume rolul, așa că am plecat pe căi separate. A mea fiind, evident, să-i devin mamă copilului și să-l cresc așa cum puteam mai bine. Faptul că am știut de la început, că nu am avut parte de vreo dramă sau pierdere a partenerului cred că a adus un plus. Nu am suferit, nu m-am simțit abandonată, nu am luptat cu el, am înţeles, am acceptat și astfel m-am putut concentra numai pe sarcină și copil. Sarcina a fost dificilă și cu multiple riscuri, dar asta m-a întărit și m-a făcut să înţeleg că tot ce conta în acel moment era să am un copil sănătos, care să vină cu bine pe lume. Aşa cum eu aș fi putut decide să nu țin acest copil, iar el nu ar fi putut face nimic pentru a-l avea fără mine, tot așa și eu trebuia să înțeleg dreptul lui de a nu-și asuma și de a nu exista pentru el. Este greu să procesezi lucrurile din punctul acesta de vedere, dar este eliberator.

3. Să creşti copii nu este uşor, nici în doi, nici de unul singur. Responsabilitatea și nivelul de implicare ar trebui să fie maxime indiferent de numărul de persoane din familie. Însă, dacă nu m-aş fi ştiut perfect capabilă să mă descurc onorabil cu acest statut, nu cred că mi l-aş fi asumat. Am simţit că pot, am ştiut că pot. De fapt, nici nu cred că mi-am pus problema că nu aş putea sau că ar exista altă variantă. Sunt o mie la sută angajată pe acest drum și mi-am asumat complet rolul de părinte. Sper ca la sfârşitul lui să pot privi în urmă cu linişte și fericirea că am crescut un om întreg. Printre cele mai absurde acuze care mi s-au adus a fost aceea că am păstrat acest copil din egoism. Atât de absurd încât nici acum nu ştiu cum i-aş putea explica unui om care gândeşte aşa că ultimul lucru pe care-l simţi într-o astfel de situaţie este egoismul. Din clipa în care ai decis să fii părinte, viaţa ta nu mai este despre tine și despre ce vrei tu, ce nevoi ai, ci este despre mică fiinţă care întinde mânuţele spre tine cu toată încrederea din univers. Dar este trist și dur în acelaşi timp când vezi copii de 4-5 ani deja îndoctrinaţi din familie legat de statutul unui copil care are un singur părinte. Când un copil mic îl întreabă pe altul cum a fost făcut, dacă mama lui nu este căsătorită, îţi este limpede ce informaţii primeşte acasă. Și este trist că părinţi tineri, practic din aceeaşi generaţie, încă văd lumea prin ochelari de cal. Matilda ştie de la doi ani că există familii în care copiii au numai mamă sau tată ori au două mame și doi taţi, sau doi taţi, sau orice alte combinaţii. Aşa cum ştie că sunt copilaşi care nu mai au deloc părinţi alături de ei și că trebuie să fim delicaţi atunci când întrebăm oamenii despre familiile lor, pentru că nu putem şti prin ce suferinţe au trecut. Sunt mândră că a înţeles asta și că poate răspunde simplu și sincer atunci când cineva o întreabă pe ea de ce nu are tată.

4. Oh, aici chiar doare! Este greu! O mamă singură, un părinte singur vor gândi de o sută de ori înainte de a se implica într-o relaţie. Nu mai alegi doar pentru tine, nu mai eşti doar tu expus, ci alegi și pentru copil. Ba chiar pui copilul pe primul loc și te gândeşti dacă omul ăla i-ar fi un părinte bun și abia apoi dacă ţi-ar fi un partener bun. Noi trecem acum prin primul val de „vreau și eu un tătic!“. Iar impulsul de a introduce pe cineva în familia noastră este destul de mare. Însă nu ştiu dacă este cel corect.

5. Sunt întrebată adesea dacă îmi este greu ca părinte singur sau dacă acum, ştiind cum este, aş mai merge pe drumul ăsta. Aş minţi să spun că este uşor. Că treci prin experienţa asta de părinte unic la fel cum ai fi făcut-o în doi. Responsabilitatea este dublă, de la asigurarea resurselor materiale la asigurarea educaţiei, luarea tuturor deciziilor dificile, pe toate le faci singur. Pentru mine, partea cea mai delicată sau mai grea este lipsa celeilalte jumătăţi de iubire. Faptul că nu mai există un om care s-o iubească aşa cum fac eu.

Citește și:

Mamă la orice vârstă

Relațiile dintre frați la maturitate

Părinți, atenție la ATCP!

Articol preluat din revista Femeia de Azi, nr.13/02.04.2015

Autor: Irina Tudor Dumitrescu

Sursa foto: Radu Vintilescu


Lasă un răspuns

Sus