Esti aici
Femeia.ro > Relatii > Psihologie > Există viaţă după doliu

Există viaţă după doliu

Cei care au reuşit au nu au ţinut durerea în ei, ci au căutat metode de a trece peste ea, apelând la ajutoare de specialitate. Un centru special care te ajută să depăşeşti blocajele emoţionale prin terapie ocupaţională, vizita la psiholog sau o simplă discuţie cu prietena cea mai apropiată sunt tot atâtea mijloace de a depăşi mai repede o astfeld e traumă.

 

O candelă stinsă în zorii Crăciunului

Mihaela Vlad încearcă să vadă jumătatea plină a paharului: „Dacă nu murea tata, nu ajungeam să alin atâtea suflete“. S-a întâmplat pe nepusă masă, în 2009, în dimineaţa unui 25 decembrie luminat de un soare rece. „Tata avea doar 49 de ani. Nu suferise în viaţa lui de vreo boală, era doar epuizat, obosit, pentru că muncise mult, era genul de persoană care sărea în ajutorul oricui i-l cerea. Suspectat de pneumonie, după o săptămână de la internare a ajuns la terapie intensivă. Apoi a murit brusc.“ Mihaela a început să caute pe internet metode de alinare pentru mama şi fratele ei, la fel de afectaţi de pierdere. A găsit o carte, a comandat-o, au citit-o,  însă simţea că nu e suficient. În 2010 şi-a deschis un blog ‒ doliularomani.wordpress.com ‒ şi a început să-şi verse năduful acolo. Apoi, pe măsură ce strângea informaţii, şi-a dat seama că ar fi un gest egoist să le ţină doar pentru ea, aşa că a umplut peretele blogului de sfaturi pe care cei îndoliaţi le-ar fi putut urma spre a trece mai uşor peste această perioadă. 
 

Cum treci peste durere

„Facem terapie ocupaţională, pictăm, croşetăm, recităm sau ieşim din sediu şi facem voluntariat – toate pentru a accepta că viaţa încă mai are de oferit, că sunt oameni care încă mai au nevoie de noi“, îmi explică Mihaela. Într-o zi, participanţii pot alege, de exemplu, să vorbească despre furie. Sunt furioşi că nu au făcut suficient să prevină decesul sau că nu au apucat să-şi ceară iertare de la cel care acum nu mai e. La început toţi cred că sunt vulnerabili şi n-au nimic de oferit, dar în realitate cineva din grup întrevede în ei o speranţă – „iată, el a putut, pot şi eu“. Învaţă unii de la alţii tehnici de calmare, de uitare, învaţă ce să facă noaptea, când nu pot dormi. „Oamenii care au trecut printr-o asemenea suferinţă, indiferent de gradul de credinţă sau de scepticism al fiecăruia, ajung la un nivel de inteligenţă emoţională atât de intens încât devin mult mai toleranţi cu ceilalţi, îşi descoperă umanitatea profundă“, explică Mihaela. 
O ascult pe Doina, o femeie caldă, între două vârste, care povesteşte cum şi-a găsit curajul de a ieşi singură în lume, fără soţul ei dispărut, după ce a participat la o tabără de sprijin pentru văduve organizată tot de voluntarii de la centru. „Am descoperit asociaţia întâmplător, bântuind pe internet după alinare. Mi-am pierdut soţul acum şase ani, de Sfântul Nicolae, a fost «cadoul meu». A fost ca şi cum cineva mi-ar fi amputat un membru. Apropiaţii te compătimesc, dar le e greu să te accepte cu suferinţa ta cu tot. Aici însă m-am simţit chiar mai bine decât în familie, am aflat că impozitele şi moartea nu te iartă niciodată, dar tu poţi s-o ierţi pe ea.“
 

Familia nu e întotdeauna lângă tine

Ioana şi-a pierdut copilul într-un accident de maşină stupid. „Am venit la întâlnirile cu alte mame şi ne-am împărtăşit durerea unele altora. Soţul meu nu discută niciodată despre fiica noastră, nici la poze nu e în stare să se uite. De câte ori iniţiez discuţia, de câte ori îi spun că am visat-o, se supără. Şi prietenii ne-au abandonat, ne-au spus că le e greu să ne sune, că nu ştiu ce să ne spună. Unii nici la înmormântare n-au venit. De-atunci nu m-am mai putut reintegra în societate, mi-am pierdut serviciul şi am intrat într-o depresie severă. Am atacuri de panică. Acum însă e mult mai bine, am cui să-mi spun oful, cu cine să port un dialog. Numai aşa, comunicând, pot suporta durerea. Dacă ţii în tine, izbucneşti şi nu se ştie cum.“

 

Jurnalul unei mame de înger

Aşa şi-a numit Ana Maria Huzum, profesoară în Iaşi, confesiunile iscate din disperare şi adunate toate într-o carte-jurnal. Miruna, fetiţa ei de nici 3 ani, a dispărut tot într-un accident rutier. În maşină se aflau cei doi socri, tatăl şi fetiţa femeii şi niciunul nu a supravieţuit. Nici măcar nu a a avut pe cine să dea vina – inima bunicului a cedat în timp ce conducea. Din disperarea mamei s-a iţit un gând – ce-ar fi să încerce s-o aducă pe Miruna înapoi, dând viaţă unei alte făpturi? Deşi apropiaţii şi psihologul au sfătuit-o să mai aştepte, Ana Maria a rămas însărcinată la o lună după cumplitul accident. Încet, încet, fetiţa cea nouă, Kira, i-a readus în simţiri toate trăirile de mamă, frânte brusc într-o zi în care liliacul era în floare. E conştientă că această fetiţă care priveşte galeş înspre ea, din dreptul staturii ei mici, ca de păpuşă, nu este copilul pierdut, chiar dacă are şi ea cârlionţi şi ochi albaştri. Ana Maria nici nu-şi mai doreşte asta. În schimb, priveşte înspre Kira ca înspre miracolul vieţii. Ea este dovada vie că, într-adevăr, există viaţă după doliu. 
 
 

 


Comments

comments

Lasă un răspuns

Sus