Esti aici
Femeia.ro > Vedete > Tudor Mușat: Curiozitatea e punctul de plecare în jurnalism

Tudor Mușat: Curiozitatea e punctul de plecare în jurnalism

Profesionist și serios, poate prea serios pentru o vreme în care bășcălia dă tonul știrilor în general. Și-a dorit dintotdeauna să devină jurnalist, așa că a intrat în presă încă din vremea liceului.

Tudor Mușat a lucrat la BBC Londra, a fost la pupitrul știrilor Realitatea TV, iar acum e la Digi 24 și realizează emisiunea Imparțial. Este genul de profesionist căruia jobul îi ocupă 24 de ore din 24. Educat, instruit, cu ceva simț al umorului și, mai ales, discret. Nimic despre viața personală, totul despre starea presei.

Chiar ești imparțial întotdeauna? E posibil?

Ca poziționare față de personajele cu care stau de vorbă, da. Nu plec de la idei preconcepute. În plus, atâția ani de meserie m-au învățat să nu pun pe nimeni pe soclu sau să urăsc pe cineva. Când vine vorba de subiecte, abordarea lor trebuie să lase loc publicului să-și formeze propriile opinii. Deci nu pun credințele și părerile mele în discuție. Însă e o distincție importantă: a fi imparțial nu înseamnă a fi lipsit de atitudine, a nu semnala derapajele, minciunile, a nu le combate cu argumente, a fi pasiv atunci când se încalcă valori fundamentale ale societății. Nu cred că jurnalistul trebuie să fie primul și singurul care le apără, dar trebuie măcar să semnaleze atacarea lor.

Punctează cei mai importanți pași în devenirea ta ca jurnalist.

Curiozitatea e punctul de plecare. Ea e un dat personal, dar se și educă, în sensul că îți propui uneori să afli mai multe despre lucrurile din jur. Pe urmă, cititul și filmele, cred că asta îți oferă deschidere spre lume și degeaba stai cu nasul în știrile zilei dacă nu ai această deschidere mai mare către lume! Apoi, a-i asculta pe oameni cu atenție. Dincolo de lista asta de ingrediente, radioul este cel care m-a făcut să dau atenție fiecărui cuvânt rostit, mai ales că nu te ajută vreo imagine. Și tot aici am început să fac interviuri, să-mi depășesc teama că întrebările mele nu sunt suficient de interesante, să ajung la esența lucrurilor. Iar televiziunea mă învață zilnic munca de echipă, importanța ilustrației și expresivitatea.

Chiar mai crezi că presa poate fi o putere?

Cred cu tărie lucrul ăsta, mai ales în epoca rețelelor sociale, în care avem senzația că oricine poate fi producător și distribuitor de informație valabilă pentru ceilalți. E nevoie de „verificatori” de profesie, iar forța presei stă în a oferi nu doar informația, ci a o explica și pune în context. Nu idealizez forța presei, mai ales că uneori suferă de lipsă de credibilitate, dar e bine s-o prețuiești și s-o ajuți să crească, pentru că informația este și va fi întotdeauna putere în mâinile publicului și vei deveni conștient de importanța ei abia când nu o vei avea.

Cum eviți manipularea și să fii manipulat?

Cu politicienii, de exemplu, aplic din start o doză mai mare de suspiciune și spirit critic. Mă uit cui servesc anumite declarații sau fapte, de ce apar anumite informații într-un anumit moment, dacă puteau la fel de bine să apară în altul. Îmi pun întrebări și discut cu colegi și apropiați. Încerc să investighez „coincidențele”.

Cât de utilă îți este și acum școala, instruirea în general?

Tehnicile deprinse în facultate, cultura generală obținută în școală îmi sunt de folos, fără îndoială. La fel specializarea în unele subiecte. Dar poate și mai utile sunt cititul, filmele, călătoriile și discuțiile cu oameni care au ceva de spus.

Cei șapte ani de-acasă îi ai în permanență cu tine?

Da, așa îmi place să cred. Sunt parte din ceea ce ești și nu cred că te poți debarasa de ei nici măcar cu un scop precis. Abia asta demonstrează îi ai, când nu te poți „scutura” de ei.

Tupeul și obrăznicia sunt uneori necesare?

Doar dacă ele înseamnă insistență sau forță de convingere. Nu aș depăși această graniță. Nu am văzut vreo discuție publică în care obrăznicia să ducă la ceva bun, la obținerea unor informații neviciate sau declarații utile. Cred că e practicată foarte des ca armă de descurajare, dar asta nu înseamnă și că produce conținut, în afară de spectacol ieftin sau de fuga de răspundere.

Zâmbetul tău de pe sticlă e real?

În mod clar, da! Îți răspund atât de ferm pentru că foarte des colegii și apropiații îmi reproșează nu zâmbesc mai mult, că sunt prea serios, că încrunt. Uneori, și eu îmi reproșez. Deseori, cred că nu am motive s-o fac, alteori o fac, dar se pare că percepția mea e diferită de a celor din jur, ei nu văd zâmbetul respectiv la amploarea pe care i-o dau eu – trebuie să mai exersez la a-l face mai vizibil. Dar, când este, este!

Dar sticla te iubește. De ce nu ai ales o altă profesie, de genul actoriei sau modellingului?

E flatant să aud asta și, atunci când se întâmplă, o interpretez în sensul că reușesc să comunic eficient, că transmit ceva, că e de impact ceea ce spun. Nu m-au interesat celelalte, am vrut mereu să fiu jurnalist, nici măcar nu am lucrat de la început în televiziune, ci în radio mulți ani. Cred că prezența fizică ajută la transmiterea mesajului, uneori împrumutăm din actorie câte ceva din gestică sau expresivitatea vocală, dar cred că, așa cum se spune, rege rămâne conținutul, ceea ce spui. 

Ai încredere, în general, în oameni? Ai vocația prieteniei?

Cred că trebuie să cunoști povestea fiecăruia înainte de a-i judeca spusele sau faptele. Plec de la premisa de încredere în relația cu cineva, dar nu adorm simțul critic, mai ales când relația e profesională, e deja o obișnuință. Am puțini prieteni, unii sunt din copilărie, pe alții i-am câștigat în ultimii ani, am deschiderea de a mă apropia de alții și de-acum încolo, dar cred că asta se face pe baza unor factori atât de personali și de profunzi, încât e aproape imposibil să-i treci pe o listă.

Dacă ai vrea să schimbi ceva în lumea asta, cu ce ai începe?

Sub aspect practic, cu educația. Cu felul în care ne raportăm la ea, mai precis, pentru că nu ajunge să mergi la școală, ci trebuie să faci ceva din experiența asta. Poate că cei care nu au șansa asta o prețuiesc mai mult, în alte părți ale planetei. Iar sub aspect emoțional, să ne ascultăm mai mult. E incredibil cât de mult pretindem că discutăm, fără ne auzim de fapt. Fiecare cu textul învățat pe de rost sau fără a-și da ocazia să asimileze ce aude de la celălalt.

Nu e un paradox ca o lună întreagă, martie, să fie dedicată femeii, deși femeile încă sunt discriminate, maltratate, marginalizate în societatea contemporană?

Cred că dacă și simbolic marchezi o zi, o săptămână sau o lună dedicate femeii e un plus. O formă de a atrage atenția asupra lucrurilor pe care le menționai. Dar nu ajunge, evident. Ca în multe alte domenii, vorbim foarte mult și apăsat, facem campanii, derulăm programe, când de fapt acțiunea firească, unitară e cea care funcționează, cum ar fi legi respectate, pentru început.

Într-o lume a bărbaților, să ai o șefă e convenabil pentru un subordonat?

E ceva perfect normal. N-am judecat niciodată competența după gen, nici nu am auzit asta vreodată de la cei care m-au format, din școală până azi. Și nici nu cred, de fapt, că e o lume a bărbaților. Sunt fete în redacție, la camere, printre mașiniști, management etc. Știu și alte domenii în care e așa. 

Câtă poezie și romantism mai are loc într-o relație din vremurile noastre?

Nu am pretenția că știu cum funcționează fiecare generație, dar cred că după apropiere tânjește toată lumea, mai ales în era asta tehnologizată și pe repede-înainte. Iar dacă această apropiere presupune să lași garda jos, să deschizi bine ochii, să asculți și altceva decât zgomotul făcut de iureșul din jur și rutina noastră zilnică, asta e poezie și romantism.   

Mama a fost importantă în evoluția ta și în percepția asupra a ce reprezintă femeia?

Cu siguranță. Mare parte din spiritul critic, recursul la argumente și gânditul în avans de la ea am primit-o. Mă uimesc și acum energia și conștiinciozitatea cu care face lucrurile.

Ești un bărbat preocupat de aspect, modă, sport?

Mi se pare important să faci și să porți ce ți se potrivește. Merg destul de des să înot și merg pe jos cu fiecare ocazie, ba uneori iau și câte un deal în piept.

Ce fel de șofer ești?

Unul care nu e obsedat de mărci și modele, care crede că mașina e un mijloc de ajuns dintr-un loc într-altul în siguranță. Nu știu în ce categorie de șoferi să plasez, tehnic vorbind, dar știu că în București și pe unele drumuri din țară trebuie să fiu eu atent și pentru unii din cei care circulă în jurul meu. Intuiția devine factor-cheie.

Călătoriile te-au învățat câte ceva sau reprezintă doar momente de odihnă și relaxare?

M-au învățat foarte multe despre oamenii din locurile respective. Dar m-au învățat neașteptat de multe despre mine însumi. Detașarea de locurile și stările obișnuite îți dă perspectivă și te face să descoperi tot felul de lucruri. E fascinantă diversitatea lumii, ai de învățat câte ceva mereu. Orice călătorie, mai departe sau mai aproape, te îmbogățește.

Cum e primăvara asta pentru Tudor Mușat?

Plină de speranțe!

Citește și:

Articol preluat din ediția de martie 2019 a revistei Femeia.
Autor: Ivana Iancu
Foto: PR

Comments

comments

Lasă un răspuns