Esti aici
Femeia.ro > Cariera > Camelia Potec: Înconjorul lumii înot

Camelia Potec: Înconjorul lumii înot

A cunoscut, ca orice mare campion, miracolul aurului, dar și durerea eșe­cu­lui. Cred că asta îi face speciali pe cei care au stofă de campioni, în orice domeniu. Știu să se ridice și să ia lupta de la capăt.

Medalii și iar medalii

Despre cariera Cameliei se poate spune simplu: este multiplă medaliată la campionatele europene şi mondiale, campioană europeană la junioare 1997-1998. În 1999, a obţinut la Istanbul, la Campionatul european de senioare, două medalii de aur, la probele de 200 de metri liber şi 400 de metri liber. Are în palmares două medalii la Mondialele de nataţie, bronz la Fukuoka (2001) şi argint la Manchester (2008).
A participat la patru ediţii ale Jocurilor Olimpice și este medaliată cu aur la proba de 200 de metri liber în 2004, la Atena. Din 31 octombrie 2013, a devenit preşedinte al Federaţiei Române de Nataţie şi Pentatlon Modern, stabilind un nou record: cel mai tânăr preşedinte de federaţie din România. 

Începuturile

Cum e Cami? Are un un fel simplu de împrietenire cu apa pe care nu l-am văzut la mulți înotători. Am urmărit-o de nenumărate ori, în bazin, la competiții, dar și la antrenamente. O vedeam intrând cu pasul ferm, dar elegant pe poarta incintei bazinului de la Stadionul „Lia Manoliu. Avea mereu un aer serios și preocupat. Se echipa rapid, mergea la sala de încălzire, apoi în bazin. Ei, acolo se întâmpla minunea!

Își punea tacticos ochelarii și casca. Din momentul acela, era alta. Stătea o clipă înaintea saltului, apoi, ca un arc, se arunca în apă. O imagine perfectă: o zvâcnire a tuturor mușchilor într-o armonie pe care am văzut-o doar la statuia discobolului. Din prima clipă, apa o îmbrățișa și o susținea ca și cum s-ar fi născut și ar fi crescut acolo. Avea o lejeritate a fiecărei mișcări a brațelor și găsea punctul de sprijin pe val fără să se simtă vreun efort. Cred că se simțea mai bine în apă decât pe uscat. De fapt, mie mi se părea că pentru ea înotul e mai simplu decât mersul.

Doina Sava, antrenoarea ei, îmi spunea că un înotător face ocolul pământului de câteva ori de-a lungul carierei sale. Oricum, nu se poate compara distanța pe care o parcurge mergând cu cea pe care o parcurge înotând.

Camelia Potec este fiică de marinar și tatăl ei a învățat-o să înoate. „Apa mi-a plăcut de la început, a fost întotdeauna ceva irezistibil pentru mine. Tata m-a învățat să înot în Dunăre. Mai o gură de apă, mai un val care te duce la fund, te mai trage curentul la vale… Am învățat repede, chiar dacă și-acum mă tem de bulboane și de ape tulburi. Mi-e frică să văd ce-i acolo, dedesubt, mi-e frică atunci când mă atinge chiar și vreo frunză. Ciudat pentru o înotătoare, dar adevărat! Tot tata m-a dat apoi la bazin, pentru că-mi plăcea foarte mult apa, pentru că aveam multă energie, dar și pentru sănătate, ca să mă dezvolt frumos. Apoi, la nouă ani, părinții s-au gândit că aș putea face performanță. Primul meu antrenor, domnul Ion Ionescu, a cam strâmbat din nas la început, pentru că nouă ani este o vârstă cam târzie pentru performanță. Până la urmă, m-a primit, iar la 11 ani eram campioană națională. Am avut și norocul să fiu într-o grupă unde se antrenau vicecampioni europeni la acea vreme; chiar am avut un coleg care m-a ajutat foarte mult. Pe atunci mă pregăteam pentru un alt procedeu, spate, iar el m-a ajutat la tehnică, la întoarceri.

Lungul drum spre reușită

Ne uităm la televizor fascinați de ima­ginea spectaculoasă a înotătorilor care taie apa cu ușurința delfinilor. Dar cine se gândește atunci la fața neștiută a magiei?

Nimic nu a fost întâmplător sau ușor în cariera Cameliei Potec. Antrenamentele de dimineață în apa uneori prea rece, în iernile geroase de la Brăila, urmate de orele de curs și apoi iar la antrenament. Nicio fată nu reușește să treacă peste complexul treningului la vârsta adolescenței, când descoperă bucuria rochițelor, a părului frumos aranjat sau a unghiilor colorate.

Nici Cameliei nu i-a fost ușor. Habar n-avea că niciun trening nu putea să ascundă delicatețea și feminitatea firească ale unei fete care își construia temeinic o carieră. Habar n-avea cât de frumoase și de admirate sunt înotătoarele. Poate de foarte multe ori s-a uitat cu un pic de invidie la colegele ei de școală care aveau timp pentru fleacurile inerente vârstei.

Era timidă. Acum are același aer de inocență, dar este una dintre cele mai frumoase și elegante femei. A învățat, la fel de firesc cum a deprins înotul, mersul pe tocuri. 

„Când ești copil, suferi. Mă plângeam tot timpul că nu am timp de nimic, că o mulțime de lucruri îmi erau interzise. Dar, când crești, spui: «Mulțumesc, Doamne, sau mulțumesc, mama, tata, că ați făcut om din mine, că m-ați ajutat să mă realizez, să nu mă pierd în viața asta așa de grea, plină de tentații!» Eu cred că acesta a fost și gândul părinților mei. Ei nu au vrut ca eu să fac sport în scopul precis de a ajunge campioană. La fel ca alți părinți care-și îndrumă copiii către sport, dans sau muzică, ei se gândesc că astfel îi protejează de viața de pe stradă, de găști, de nenorociri de genul ăsta. Înotul, că despre altceva nu sunt în măsură să vorbesc, te schimbă mult. Pentru că am fost tot timpul plecată, m-am maturizat mai repede, a trebuit să învăț de timpuriu să am grijă de mine. În plus, am văzut foarte multe locuri, am luat contact direct cu oameni diferiți, cu concepții diferite, am învățat de la fiecare câte ceva, iar asta a adus ceva bun în mine.

Totul sau nimic!

Ca orice performer, a visat la o medalie de aur la Jocurile Olimpice. S-a antrenat până la epuizare, a „mușcat apa, cum spune ea, și a reușit! Despre visul împlinit mărturisea:

„Chiar dacă pare ciudat, nu m-am gândit la nimic. Mi-am propus doar să-mi duc la bun sfârșit proba pentru care eram antrenată. Nu m-am uitat la celelalte înotătoare ca să nu-mi stric ritmul, cum se întâmplase la 400 de metri. Nu mi-a păsat. Decât să fi luat iar locul patru, mai bine înotam așa cum știam eu, iar dacă pierdeam, ieșeam din bazin, plecam acasă și asta era. N-am vrut să-mi mai reproșez nimic. Am înotat deci orbește, la propriu și la figurat. Doar pe ultimii 50 de metri am tras cu ochiul, observând că am doar două, trei concurente în față. Atunci, am simțit că îmi făcusem programul, trăsesem tare, eram convinsă că prinsesem podiumul. Dar la final, liniște. N-am auzit tribunele, n-am auzit nimic, mi-am zis: «Doamne, numai locul patru să nu fie! Mai bine cinci, șase, numai patru nu».

I-au fost alături prieteni, antrenori, suporteri. Am fost cu toții fericiți pentru medalia ei. Pe podium avea ochii în lacrimi.

Camelia și-ar fi dorit să picteze, îi place cappuccino, să călătorească și are vocația prieteniei și a familiei.

După retragere, a devenit președinte al Federaţiei Române de Nataţie şi Pentatlon Modern.

Acum, ca manager, își dorește medalii la Jocurile Olimpice de la Tokyo. Pentru asta, dezvoltă cu pasiune noi proiecte.

Despre Camelia Potec s-a scris mult și se vorbește mult. A devenit o personalitate notorie a sportului românesc. Este solicitată pentru pictoriale de fashion, dă interviuri, o vedem la televizor.

Pentru mine însă, cea care a avut norocul să înoate pe culoarul de alături, lângă Camelia Potec, ea rămâne un etalon de perfecțiune,
de osmoză cu apa.

Cu stofă de campion te naști. Dar, ca în orice domeniu, talentul trebuie susținut de multă muncă, de tenacitate și de visul de a fi pe podium. Nu e ușor să faci performanță. Dar ce caractere modelează sportul!

Citește și:

Elisabeta Lipă, regina canotajului mondial

Maria Adela Constantin: Nu pot trăi fără sport!

Laura Badea: Campioană în sport și în viață

Articol preluat din ediția de aprilie 2016 a revistei Femeia.

Autor: Ivana Iancu

Foto: arhiva personală


Comments

comments

Lasă un răspuns

Sus